basmele.mele

2.8.

noreply@blogger.com (irina. iri. irinuca. irinel.) — Thu, 05 Feb 2009 09:42:00 +0000

e ziua mea.
nu stiu ce ar trebui sa insemne 28 si nici cum ar trebui sa fie, stiu doar cum ma simt eu. am 28 de ani si iubesc viata. inca am goluri in stomac dimineata cand simt miros de pamant umed sau seara cand vad un soare apunand pe o cladire veche. cred inca in iubire. iubirea nebuna e visul la care nu am renuntat. nu mai caut motive pentru fericire, ci ma bucur sa o simt fara sa ma intreb de unde vine. nu am teama. nu am graba. iubesc la fiecare pas si dansez in fiecare zi.

am 28 de ani si astazi tot ce simt e o infinita multumire. ii multumesc lui Dumnezeu pentru tot ce mi-a dat, dar mai presus de toate ii multumesc pentru ca mi S-a dat El. nu mai exista goluri cand sufletul e plin de El.

ii multumesc pentru familia mea, pentru ca am cea mai buna sora din lume, pentru ca am prieteni de-o viata si prieteni care abia au aparut sa-mi umple viata, oameni pe care ii iubesc si care ma fac sa ma simt iubita. ii multumesc ca sunt sanatoasa si ca in fiecare dimineata ma trezesc insetata de viata. ca uneori ma trezesc stransa in brate si ca mana mea nu ramane in cautare.

ziua mea este ultima zi de iarna. 5 februarie. inceputul asta atat de frumos nu poate fi decat primavara!

fata cu rochie verde

noreply@blogger.com (irina. iri. irinuca. irinel.) — Mon, 26 Jan 2009 11:23:00 +0000

Era cam ametita de amintirea ploii de azi-noapte si i se parea greu sa-si ridice talpile si sa ocoleasca micile baltoace care isi petreceau ultimele ore de viata sub soarele diminetii de mai in care se intorcea spre casa fara graba, dupa inca o noapte nebuna inecata in alcool si nori de fum pe terasa unui bloc, impreuna cu aceiasi prieteni necunoscuti. Cu ochii pe jumatate inchisi – cealalta jumatate o tinea deschisa ca sa vada primavara tarzie care semana atat de tare cu viata ei – isi urma pasii fara sa gandeasca. Nu era nevoie, pentru ca pasii ii stiau bine drumul; indiferent de directia din care venea, drumul era mereu acelasi. Nu a reusit niciodata sa-si explice asta, dar nici nu a insistat, multumindu-se ca a scapat de o mare grija, ea care niciodata nu a stat prea bine cu orientarea, si ca poate sa petreaca tot timpul asta pana acasa plutind in vise si ticluind planuri de evadare sau bajbaind printre amintirile din lumea ei alunecoasa.

I se derula acum in minte o alta dimineata de mai, la fel in insorita si cu acelasi aer dulceag apasator, care se aduna de fiecare data in prezenta unui corp parasit de spirit. Era copila si privea totul ca pe o piesa de teatru jucata pe o scena inalta, intr-o sala ingusta si galbena, cu un singur sir de scaune pentru spectatori si cu usile inchise in spatele scaunelor, ca sa nu poata iesi nimeni pana cand piesa se va fi sfarsit. Era in strada, mica in multimea de oameni opriti, ca si ele, sa priveasca si o tinea strans de mana pe bunica-sa. O tras-o de cateva ori ca sa o convinga sa mearga de acolo, pentru ca nu voia sa vada o inmormantare, dar bunica ii raspundea ca ar fi pacat sa plece fara sa o vada pe fata care a murit, frumoasa ca o printesa, care si-a rugat parintii sa nu o imbrace in rochie de mireasa, cum se obisnuieste sa fie imbracate fetele care mor inainte de a se casatori. Refuza sa vada o moarta, oricat de frumoasa ar fi fost, pentru ca nu credea ca printesele mor. A mai incercat o data sa isi traga bunica din multime, dar aceasta nici nu a bagat de seama zvacnirea mainii ei, sau s-a prefacut ca nu baga de seama, si atunci a inteles copila ca un zavor greu a inchis usile in spatele ei si ca nu ii ramane altceva de facut decat sa priveasca la scena inalta pe care avea sa paseasca in curand printesa disparuta. A slabit stransoarea cu care ii tinea mana bunicii ca sa nu ii mai arate ca se teme. Daca tot va asista pentru prima data in viata la o piesa cu actori morti, o va face curajos, nu-si va intoarce ochii, nu va strange pumnii, va ignora golul acela de aer rece care ii curge prin caile tubulare ale gatului si mirosul dulceag care devenise inecacios.

Povestea fetei pe care o asteptau toti ca pe o zeita zbura de colo-colo, toti pareau sa stie o bucatica din viata ei, pe care cautau sa o lipeasca de alta frantura, detinuta se pare de vecinul de trotuar. Teama a parasit-o natural cand a inceput sa se imprieteneasca putin cu aceasta fata de 18 ani despre care se spune ca a zambit pana in ultimele sale clipe. Ar fi vrut sa fie inmormantata in sarafanul albastru de la uniforma scolara, asa cum erau imbracati toti colegii ei care o asteptau acum in fata portii, dar parintii au rugat-o sa poarte o rochita usoara, pentru ca dincolo sa poata sa danseze, asa cum ii placea sa o faca si aici cand inca era sanatoasa.

S-a facut liniste pe trotuar cand in curte s-a auzit un strigat sfasiat. Si-a tinut rasuflarea pentru ca a inteles ca in sfarsit urmeaza sa o vada pe fata din poveste si s-a inaltat putin pe varfuri, convinsa ca in curand o sa o vada pasind usor in aer, la cativa centimetri deasupra pamantului, intr-o rochie lunga de matase lucitoare care atrage razele soarelui atat de tare incat incepe ea insasi sa lumineze ca un soare. Nu intelegea de ce plang oamenii pe care ii auzea din ce in ce mai tare si pentru ca incepea sa i se faca teama a renuntat sa-i mai auda. Bunica a tras-o dupa ea pana au ajuns in fata, a gasit un loc langa poarta si a luat-o in brate ca sa poata vedea mai bine. “O aduc!” Cum adica o aduc? De ce trebuie sa o aduca cineva? Nu pluteste singura?

Intrebarile au amutit cand a vazut fluturii. Zeci de fluturi galbeni, mici, au alunecat de dupa soare si au inceput sa zboare in cercuri in fata casei. Doi tineri au aparut in usa, tinand pe umerii lor o cutie mare si au inceput sa paseasca incet, urmati de alti doi tineri, care tineau aceeasi cutie de marimea unui om. E patul ei… a inteles. Un pat de flori purtat de patru cavaleri, in care doarme linistita printesa. Din cauza asta nu pluteste cu pasi cuminti deasupra pamantului, cum si-a imaginat-o ea; pentru ca doarme. Fluturii ii danseaza deasupra, unii i se aseaza pe florile din par, altii se inalta repede spre cer si coboara in valuri, desenand in aer o scara. Cavalerilor le-a crescut parul pana la umeri si hainele li s-au poleit cu aur. Patul de flori se revarsa si se inalta, lalele rosii si roz curg spre pamant si il acopera, iar fluturii incep sa bata din aripi un cantec de primavara. Desi pare ca viseaza, printesa danseaza usor in rochia ei verde crud. Fluturii ii culeg suvite subtiri din parul lung si fin si i le ridica in aer, altii o inconjoara, i se aseaza in poala, o cuprind si o imping usor, aratandu-i scara. Se ridica suav ca un gand, amestecand verdele rochiei cu albastrul cerului deschis.

Se auzi din nou plansul ca un tipat de dincolo de lume si copila se trezi privind, fara sa inteleaga, o gramada de oameni intunecati ce inconjurau o masina uriasa plina de flori, pe care era asezat un sicriu gol. A auzit zgomotul greu al zavorului ridicat. “bunico, hai sa mergem. s-au deschis usile.” Bunica se apleca si ridica ceva de jos. Ii deschise pumnul si ii puse in palma o moneda mica de 5 bani. “sa o pastrezi. e ban de la mort, poarta noroc.”

Uitase de fata cu rochie verde si de moneda norocoasa. Au trecut douazeci de ani de atunci. Bunica nu mai e, iar la inmormantarea ei nu au luat-o, dar e convinsa ca fluturii au fost acolo, ca sa ii arate calea, asa cum pasii ei ii arata de fiecare data drumul spre casa.

intamplari (prietenului meu necunoscut)

noreply@blogger.com (irina. iri. irinuca. irinel.) — Mon, 19 Jan 2009 14:11:00 +0000

ti-am promis ca iti scriu... ce sa-ti zic despre mine? primul lucru care imi vine in minte este ca a trecut mult pana sa devin ceea ce sunt.

ma gandesc ca sunt in egala masura rezultatul intamplarii si al deciziei de moment. s-a intamplat sa fiu, ca adolescenta, mai temperamentala si mai intransigenta cu baietii decat erau prietenele mele. intamplarea a facut ca intr-o zi, pe cand aveam 15 ani, Roxana sa imi spuna “razbuna-ne tu. razbuna-te tu pe toti barbatii!” iar in momentul acela fatidic sa cred ca mi s-a revelat sensul existentei mele. J in acea clipa mi-am decis cursul urmatorilor cativa ani. si poate ca nici acum prietenele mele care m-au vazut in anii adolescentei mereu puternica si dura, critica si uneori necrutatoare, nu si-au dat seama ca am fost asa pentru ele, pentru ca de fapt tot timpul am raspuns imaginii lor despre mine si m-am conformat portretului pe care mi l-au facut pana la identificare. mi-a si placut, nu voi nega, intotdeauna am avut o predilectie pentru personajul negativ.

tot intamplarea a facut sa primesc in viata mea prea multi baieti care m-au lasat sa-mi joc rolul de scorpie si m-au aplaudat la scena deschisa cu batai frenetice de inima ori de cate ori scenariul imi cerea sa-i ranesc. i-am ranit la cerere. fie ca mi-o cerea publicul insetat de sange al coridei, fie ca mi-o cerea trufia mea de actor de succes, fie teama de a reactiona altfel decat asa cum am repetat, fie ca mi-o cereau chiar ei fiind atat de slabi incat trezeau in mine instinctul vanatorului hipnotizat de frica electrizanta a victimei. nu stiam sa mai fiu altfel decat asa cum invatasem sa fiu. abia acum, povestindu-ti tie, realizez cat de lipsita de libertate am fost in perioada aia. din anii adolescentei mele invat mereu sa privesc cu condescendenta personajele negative, pentru ca stiu ca toate ascund o slabiciune sau o neputinta. Sufeream si eu, chiar daca nimeni, niciodata nu mi-ar fi ghicit lacrimile.

intr-o zi l-am facut sa planga.

“spune-mi ca nu e adevarat! spune-mi ca el minte si eu te voi crede pe tine!”

atunci a fost prima data cand nu am putut sa mint. l-am privit fix, constienta fiind ca el cauta in privirea mea adevarul. dar n-am avut curajul sa ii arat lacrimile si regretul, pentru ca in mine mandria era inca prea puternica. nu am putut sa il mint in doua cuvinte, dar nici sa recunosc adevarul intr-o privire. am stiut atunci ca am fost infranta si ca voi cadea peste el.

“de ce irinuca mea? de ce ea?”

ea. ea. ea. cine e ea? ce stii tu? tu o stii pe irinuca a ta care te iubeste si te adoarme seara cu povesti de iubire pura, iar irinuca a ta e atat de mica si bine acunsa in irina care te-a inselat si te-a mintit cu nepasare. ea. ea. ea. tu vorbesti de o ea pe care eu nu o las sa traiasca. si plangi ca prostul pentru ea, in timp ce ea e atat de proasta ca nici macar acum nu are curajul sa strige tare ca exista!

in lacrimile iubitului intinse pe perna si in pumnii stransi a neputinta am gasit raspuns la intriga tineretii mele. aveam 21 ani si eram irinuca. la 21 ani am recunoscut ca nu sunt asa cum m-am construit si ca e in mine ceva mult mai puternic decat mandria, vanitatea, egoismul si rautatea pe care le-am practicat ani la rand. a fost momentul in care am decis sa fiu eu si in care a inceput marea lupta. ma opresc aici cu povestea de azi.

am scris cu totul si cu totul altceva decat imi propusesem sa iti scriu. nu imi place unde am divagat, dar pana la urma e si asta o parte din mine pe care e mai bine sa o stii. n-am fost mereu ca azi si nici nu sunt. ma mai suprind cateodata zambind la vreun gand al irinei de demult. chiar daca a fost o tampita, mi-e draga, sa stii. iar cand incerc sa-mi reasez adolescenta, pur si simplu nu o vad altfel.

o sa-ti mai povestesc despre ea.

prietenului meu necunoscut

noreply@blogger.com (irina. iri. irinuca. irinel.) — Wed, 14 Jan 2009 23:18:00 +0000

Dragul meu,

iarta-ma ca nu ti-am scris niciodata. ai dreptate, faptul ca nu te cunosc nu justifica deloc gestul meu. faptul ca nu existi ar putea sa cantareasca putin in favoarea mea, dar din pacate nu am nicio dovada si nu ma pot scuza cu argumente demontabile la cea mai simpla analiza. de unde stiu eu ca nu existi? a? m-ai incuia imediat, asa ca abandonez orice incercare de protest si recunosc ca sunt vinovata. nu am nicio scuza pentru faptul ca nu ti-am scris atata vreme. aproape 28 ani... pentru primii sapte am un motiv admisibil si oricat de carcotas ai fi nu poti sa te superi pe un copil care inca nu stia sa scrie! sa fim rezonabili...

nu ti-am scris tie, dar am inceput sa-ti povestesc, fara sa am idee ca citesti randurile mele, prin clasa a patra, compunerea aia pentru care am luat singurul 10 din clasa. pana si ana sandru a luat mai putin atunci, desi ea era talentul "literar" al clasei, recunoscut si reconfirmat cu fiecare ocazie pana atunci, in clasa a patra, ti-am zis, cand am scris pentru prima data despre mine. intr-o compunere despre jocurile copilariei, pe care as fi putut sa o tratez simplu, vorbind despre sotron si baba-oarba, ca si ana sandru de altfel, dar in care am ales sa povestesc cum visez eu o zi de joaca, de-a copiii rataciti in padure si nevoiti sa traiasca pe cont-propriu, intr-o casa improvizata, construita de baietii de la bloc, foarte real zugraviti, intre care se distingea evident marius (dinca) - numele de familie nu l-am specificat in compunere, dar acum nu pot sa-i rostesc prenumele fara nume, au ramas un complex indisolubil - ceea ce a fost o neglijenta din partea mea pentru ca practic am recunoscut in fata intregii clase ca eram indragostita de el, iar marian, coleg si vecin in acelasi timp, a avut cu ce sa ma santajeze o buna bucata de vreme, pana cand i-am zis ca poate sa-i spuna lui marius orice, ca oricum stie. niciodata nu am fost subtila cand m-am indragostit...

nu o sa-ti vorbesc acum despre iubirea mea neimpartasita pentru marius dinca. mi-am amintit de omul asta pentu ca prima data cand ti-am scris despre mine, am scris despre el. daca as fi stiut macar ca iti scriu tie poate m-as fi concentrat mai mult pe mine. uitandu-ma in urma acum realizez ca aproape de fiecare data cand am scris despre mine am scris despre un el, am chiar si un blog pe care l-am deschis special ca sa scriu cu si pentru si despre un alt el, fara sa realizez lucrul asta pana la sfarsitul istoriei. dar blogul este alta poveste. poate ar trebui sa ti-l arat si asa s-ar scurta mult scrisosarea mea catre tine, dar nu vreau sa citesti tu ceva ce nu ti-am scris tie. tu esti prietenul meu necunoscut care a asteptat atat de mult un semn de la mine. meriti sa-ti scriu doar tie, sa ma compun pentru tine din momente retraite impreuna si sa devin amintirea ta si doar a ta.

era tarziu cand am inceput scrisoarea. acum e dimineata. nu stiu prea bine ce am facut intre timp, dar cred ca am dormit si m-am trezit obosita sau ocupata si grabita, asa ca am continuat lapidar fraza lasata suspendata, ca sa nu incep cu lucruri neterminate, iar acum te las, dragul meu, sa te obisnuiesti putin cu mine, pentru ca de astazi iti voi scrie mereu si tu vei ajunge sa ma pastrezi, vrei nu vrei, in memoria ta imaculata. poate vei pune tu ordine in mine si ma vei aseza in cutiute dreptunghiulare pe care le vei potrivi ca un joc de tetris sau poate ma vei aduna asa cum sunt, haotica si expansiva, si-mi vei oferi doar o bagheta subtire pe care sa ma inalt ca o planta cataratoare salbatica. habar n-am... nu te cunosc, nu stiu cum ma vei cunoaste si nici macar de ce vrei sa ma cunosti, dar pentru ca m-ai rugat atat sa iti spun despre mine, iti voi scrie.

mai tarziu

2009

noreply@blogger.com (irina. iri. irinuca. irinel.) — Tue, 06 Jan 2009 07:58:00 +0000

ninge in Bucuresti. peste strazile pe care gandurile imi poarta zambetul.
La multi ani 2009! La multi ani tuturor!

rana - mircea cartarescu

noreply@blogger.com (irina. iri. irinuca. irinel.) — Thu, 18 Dec 2008 09:23:00 +0000

vai mie, rana s-a închis
vai, sângele s-a uscat
si a facut coaja.
oh, doamne, m-am vindecat!

de-acum o sa ma mestece fericirea
o sa ma sfârtece seninatatea
si nebunia care a fost n-o sa mai fie de-acum niciodata,
nu, n-o sa-i mai sarut umarul.

viata o sa-mi treaca în pace si armonie
cu lecturi bogate, cu mese regulate.
sanatatea o sa-mi manânce plamânii.
ratiunea o sa-mi sfâsie creierul.

vai, rana, rana mea draga
rana placuta vietii mele
rana pentru care am trait, pe care mi-am zgândarit-o cu unghiile
s-a închis. oh, doamne, sunt vindecat!

si niciodata febra n-o sa-mi mai aprinda
veioza vietii pâna la ars.

oamenii din mine

noreply@blogger.com (irina. iri. irinuca. irinel.) — Tue, 16 Dec 2008 07:59:00 +0000

am observat ca de la un timp nu mai sunt oameni noi. cei pe care i-am lasat in urma, eu sau timpul, revin in viata mea pe neasteptate, recompusi din bucatele disparate, sub umbrela unui chip necunocut. aparent nou. in realitate, n-am mai intalnit de multa vreme pe cineva care fie pentru mine o aparitie unica, o creatie a prezentului, care sa-si castige in mine un loc neumblat. recunosc in oamenii care imi intra in viata umbre sau sclipiri ale celor care mi-au compus existenta pana acum, fiecare cu bucatica lui de zambet sau de umar, cu felul pe care-l credeam unic de a ma privi sau de a ma tine in brate, oameni care seamana cu adolescenta mea sau cu prima mea iubire, sau cu marea, si care imi trec prin fata ochilor fotografii vii ale trecutului.

trecutul asta pe care il iubesc si care pesemne ca s-a atasat si el de mine, pentru ca-i place sa ma invaluie. de fapt, nu stiu daca el ma adulmeca sau eu il chem, nostalgica si indragostita de tot ce-am simtit in oamenii care mi l-au compus, dar cert este ca il simt pulsand in prezent mai mult ca niciodata.

ca o maree. imi acopera tarmul perceptiilor si ma inunda cateva momente cu siluete si timpuri trecute, iar apoi se retrage si lasa sub soarele prezentelui nisipul fin de pe obrazul celui ce ma striga azi, pe numele pe care el mi l-a ales. si nimeni altcineva. e totusi ceva nou in oameni. eu, alta pentru fiecare.

perfect

noreply@blogger.com (irina. iri. irinuca. irinel.) — Thu, 11 Dec 2008 12:46:00 +0000

in visele mele despre Craciunul perfect, barbatul perfect, fara de care evident craciunul si-ar fi pierdut aceasta calitate, era imbracat si el perfect - cu un pulover gros si cu guler pe gat!

(era un ansamblu care alcatuia perfectiunea tabloului. zapada nameti, frig afara, semineu sau macar o soba incinsa, o cabana sau pensiune, obligatoriu la munte, prieteni (sau nu), vin fiert, optional Last Christmas pe fundal. uneori ningea.)

iar el, cu puloverul lui pe gat, ma cuprindea in brate, din spate, in timp ce eu priveam pierduta pe geam. sau la foc. sau ma tragea pe genunchii lui, iar eu ii dadeam gulerul la o parte si ii atingeam gatul, apoi il sarutam apasat. sau il priveam fix pret de cateva secunde, in care faceam schimb de stelute cu subinteles, apoi ii mangaiam usor obrazul nebarbierit de cateva zile, dupa care mana imi aluneca pe ceafa, pe sub gulerul lui gros.

scenarii variabile, un pulover constant. cu guler pe gat.

poate sa fie si negru sau simplu, dar cel mai mult imi apare gri sau crem, din lana, cu fulgi de zapada stilizati pe piept. cel mai puternic piept se intuieste sub puloverul asta. si brate tari si un gat mirosind a rece si a cald in acelasi timp.

puloverul gros pe gat e cel mai sexy obiect de imbracaminte pe care poate sa-l poarte un barbat. are ceva magic. sau sunt eu nebuna. sau chiar are ceva magic. cel putin afrodiziac.

ce pacat ca barbatii de ultima generatie sufera tot mai mult de diverse "alergii" sau stari de semi-claustrare daca simt textil in jurul gatului! ce pacat ca pulovere pe gat nu sunt "la moda" si ca barbatii sunt loviti de metrosexualitate! si ce pacat ca singurele gulere pe care le mai vad la ei sunt cele scrobite ale camasilor roz descheiate obligatoriu la primii doi nasturi.

ma intreb daca e cazul sa-mi actualizez visul despre Craciunul perfect...

2 player game

noreply@blogger.com (irina. iri. irinuca. irinel.) — Wed, 10 Dec 2008 08:40:00 +0000

imi spunea de curand o prietena draga ca ea si iubitul ei sunt "doi ratoni f-f-itzi" si am zambit larg gandindu-ma cat de frumos este jocul in doi si cat de mare este creativitatea oamenilor care se iubesc. am asistat de-a lungul timpul la tot felul de combinatii insolite de Tzupy si Tzumpi, amoruri imposibile intre pinguini si crocodili, metamorfozari nocturne din ponei in catelus, imbratisari de urs, cantec de robo-gandacel si multe alte scorneli de care nu-mi mai amintesc cum au aparut si cum au ajuns sa faca parte din vietile noastre ca niste lucruri firesti. le-am primit cu drag si fara sa clipesc am intrat in orice scena si in pielea oricarui personaj ce mi s-a oferit sau mi-a sclipit mie ca luminita din ochiul unui pustan strengar.

au fost insa si "roluri" pe care le-am respins din start si nume pe care nu le-am acceptat niciodata. n-am vrut sa fiu veve, cum ma botezase un el la prima intalnire, pentru ca desi nu mai auzisem apelativul asta, mi-a sunat a cliseu-personalizat, iar mai tarziu aveam sa descopar ca am avut dreptate si veve fusese primit de alta la redistribuiri, probabil dupa principiul "daca tu nu il vrei, alta il va vrea. veve nu se pierde, veve se imparte". la fel, imi amintesc cum i-am taiat elanul unui alt el cand m-a strigat "iubito", ca asa vazuse el in filme ca se striga iubitele si cum se gudura ele de bucurie cand aud asta. sa nu imi mai zici asa decat atunci cand ma vei iubi! si a inteles baiatul ca sunt lucruri de-a care nu ma joc.

dar jocul care m-a urmarit inversunat ani de zile si pe care l-am refuzat sistematic a fost cel de-a bonnie and clyde. cel putin trei prieteni ai mei au fantazat cu personajele astea si pentru ca nu puteau functiona decat in tandem au incercat sa ma atraga in rol, asteptand de la mine macar o confirmare tacita ca imi surade piesa. nope! no bonnie in this picture. si nu pentru ca nu ma regaseam deloc in imaginea domnisoarei infractoare, pentru in anumite momente ale vietii mele nu am fost chiar intruchiparea spiritului justitiar, nici constiinta nu-mi facea probleme, dramul de nebunie si setea de adrenalina nu mi-au lipsit niciodata, iar ideea de oameni capabili de o mare iubire, chiar daca faptele lor ii condamna si ii transforma in criminali, nu era deloc rea, ba chiar se mula perfect pe o latura a mea care se simtea atrasa, inca din copilarie, de baietii cu probleme de disciplina, care nu vazusera in viata lor nici macar frunza de coronita de premiant, dar faceau o pasiune pentru fata cumintica din prima banca, pe care o priveau protector si timid.

de unde atunci aversiunea mea pentru bonnie si clyde?
din repulsia mea instinctiva fata de clisee, pe de o parte si, pe de alta parte, din lipsa de ... clyde!
nu stiu voi ce viziune aveti, dar eu nu puteam deloc sa il vad pe clyde sacul meu de box, pres cu care stergeam pe jos cand ma enervam, ca asa eram eu, mai cu nerv, la adolescenta, si nici cu o privire terifiata cand ridicam tonul sau cerandu-mi voie sa manance o piersica si nu, no way Jose!!!, nu-l vedeam pe clyde sa se vaite 3 ore si de la o ciupitura de tantar, ca e "sensibilut", sau sa ocoleasca subtil, cu ochii mariti a precautie, orice pechinez ceva mai voinic ce-i aparea "amenintator" in cale. nu vreau sa fiu rea, au avut si ei o multime de calitati, au fost baieti buni in esenta lor, dar nu aveau stofa de clyde, oricata imaginatie si bunavointa as fi avut.

gandindu-ma acum, la ceva timp distanta, ajung la concluzia ca de fapt se ascunde un clyde mic in fiecare barbat, chiar daca e deghizat uneori in gainusa oparita, dar am fost eu o potentiala-bonnie prea pretentioasa si lipsita de simt ludic. sau capacitati de disimulare. :)

mos bun

noreply@blogger.com (irina. iri. irinuca. irinel.) — Mon, 08 Dec 2008 10:54:00 +0000

cred ca am fost foarte cuminte anul asta, ca primul mos mi-a adus deja cadouri mai multe si mai frumoase decat speram - nu speram sa ma impac atat de usor cu ideea ca el o iubeste pe alta, cum nu speram nici ca ultimele mele lacrimi imi vor usca rana care inca imi mai picura din cand in cand amintiri. s-a incheiat un cliclu si, ca orice final, m-a durut. ideea sfarsitului ireversibil intotdeuna mi-a dat fiori, inca de cand eram copil si privind peretele din dormitor imi imaginam ca daca peretele ar fi universul, in infinitul ala alb eu as fi un singur, mic si abia vizibil punct. golul care se inalta si cobora imprejurul punctului, in vai si culmi de viata care continua dupa moartea mea, ma obliga sa-mi scutur privirea ca sa scap de senzatia sfarsitului. oricat de mult mi l-am dorit in anumite momente, sfarsitul tot urat a ramas.
dar s-a scurs frumos, prin fisuri de inceput. inca o data, nici nu mai stiu a cata oara, am simtit ca "Cineva" are grija de mine si in momente urate imi rasare si mici fericiri care sa ma faca sa uit si sa traiesc in continuare cu bucurie, asa cum stiu eu sa traiesc, pana si tristetea, cu privire vie si zambet deschis.
mi-a adus mosul prieteni noi. si veselia cu ei. si sentimentul de "familie" si cantece cantate in gura mare in miezul noptii si pasi de dans din ce in ce mai grozavi si matele 'ncurcate si popa-prostu' si vin fiert si adormit la 5 dimineata, cuminti, asteptandu-l pe Mos. am pitit cadourile pe unde am putut si ne-am trezit pe rand, pandind sa doarma ceilalti, ca sa ne strecuram tiptil sa le umplem ghetele, pe care le asezaseram toti de cu seara, frumos, aliniate in dreptul usii. dimineata am uitat complet cati ani am.
incet incet simt cum imi dispare teama de Craciun. incep chiar sa sper ca anul asta, dupa atatia ani, voi avea din nou familie. si atunci, nimic mai frumos nu as putea cere. libera de orice tristeti, voi invata din nou sa visez. si voi visa la viitorul Craciun, cand poate voi trai povestea de demult.

fara teama

noreply@blogger.com (irina. iri. irinuca. irinel.) — Thu, 27 Nov 2008 09:20:00 +0000

se apropie ora cand se schimba foaia. cunosc prea bine scena. citesc, recitesc, inteleg, incep sa tremur, nu ma mai straduiesc sa imi retin lacrimile si ma ridic repede sa ajung la baie. ma scurg pe un perete si plang ghemuita pana cand lacrimile imi onduleaza varfurile parului. ma ridic. ma uit in oglinda la machiajul meu distrus si ma mir inca o data ca sunt atat de proasta.
ieri am iesit din birou si m-am trezit urcand o scara, apoi apasand pe clanta usii care mi-a aparut in fata. acoperisul cladirii mi s-a asezat ud si l-am urmat, ca sa vad ce-a mai ramas din toamna orasului. mi-a fost frig si n-am avut nici cea mai palida idee ca as putea sa ma arunc. sunt ok. stiam eu ca la varsta mea e prea tarziu sa fiu emo. degeaba mi-am vopsit unghiile negre!
azi nu ma voi mai duce pe acoperis. ma voi intoarce in birou si voi rade cu fetele.

si ce daca ninge! nici nu-mi pasa ca s-au impodobit brazii in vitrine! luminitele sunt becuri! nu simt nimic si sunt atat de fericita ca nu simt. ani la rand am trait cu teama ca intr-o zi nu voi mai simti Craciunul. e pentru prima data cand traiesc una dintre cele mai dense temeri ale mele cu toata bucuria. oricum, mi-e foarte clar ca de ce mi-e teama cu siguranta nu voi scapa, ultimele zile mi-au indesat demonstratii pe gat, deci ce bucurie mai mare pot sa inchipui acum decat sa imi traiesc teama si sa mi se rupa?

ce bine ar fi...
m-a inselat/ mi se rupe
iubeste pe alta/ mi se rupe
sunt singura de Craciun/ mi se rupe
m-am trezit langa un strain/ mi se rupe
nu te mai iubesc/ mi se rupe
the one nu exista/ mi se ruuuuuuuuuuuuuuuupe!!!

ma gandesc ca va veni o zi in care nu ma voi mai teme de nimic.

ascultam aseara Directia 5 - De ce. cat am suferit ascultand melodia asta acum cativa ani... numai eu stiu. erau zile cand nu mai credeam ca exista maine si nici altul in afara de "el". el de atunci. l-am iubit si l-am uitat. asa ca zambesc. trebuie doar sa-mi amintesc de toate zilele fara maine pe care le-am trait si de toate zilele de maine in care am fost fericita, ca sa stiu ca toate trec in viata asta care pe toate mi le ofera in dar.

da, o sa ma mai duc la baie sa plang, rezemata de un perete, apoi o sa imi sterg fata in oglinda si o sa ies razand.

week-end anticelulitic

noreply@blogger.com (irina. iri. irinuca. irinel.) — Mon, 17 Nov 2008 10:25:00 +0000

neinselata, neparasita, nesuferinda. consecinta directa - kilograme in plus. momentul marii decizii. indelung amanate. iau masuri!
vineri seara. masaj anticelulitic. perfect relaxant, rasfat, placere. anticelulitic absolut deloc. de data viitoare!
sambata. piata la Obor. cumparat vinete si varza rosie. varza zace intacta. vinetele facute cu asistenta. critica. parca nu sunt coapte. nici bine batute. ceapa taiata prea mare. ignore. vinete minunate! cu maioneza! anticelulitica, evident.
sambata noapte. salsa. cu copiii de la bloc. dansatori. ritm antimuzica. miscari haotice. ambitii mari. studiat cea mai buna pereche. scurt. verdict: putem si noi! si hai! 3 ore. dans. anticelulitic.
dormit pana la 12. cosmar. acelasi de acum doua nopti. trezit indispusa. suparata. scurta, dar intensa depresie. voci in cap: baietii nu sufera. baietii ies in cluburi. baietii nu plang. baietii fac sex. exercitiu autosugestie: sunt baiat... sunt baiat... sunt baiat... ineficient. ma oftic. depresie. nu pot sa mananc. perfect! anticelulita. ma culc la loc.
duminica seara. trezire. vazut intuneric pe geam. scurta introspectie. depresie aproape stinsa. veste buna. mama + tata = saratele. speranta. deschis plic. destul cu vestile bune! 7 milioane de plata. la CAS. asa mai da. irina! ros unghii anticelulitice.
primit telefon. 21-23 program patinoar. cu copiii de la bloc. primit compliment. zambit, semi-crezut. uitat in oglinda - razgandit. plecat. ajuns. gheata. muzica. aglomeratie. pauza la fiecare 2 ture. muschi contractati. dureri. anticelulita.
ajuns acasa. depresie cu tendinte spre 0. foame mare. mancat la 12 noaptea. plus desert. anticelulitic.

replici

noreply@blogger.com (irina. iri. irinuca. irinel.) — Tue, 11 Nov 2008 10:18:00 +0000

daca ma iubesti
spune-mi ca nu ma iubesti.
Nu te iubesc!
daca ma iubesti
spune-mi ca m-ai uitat.
Te-am uitat!
daca ma iubesti
spune-mi ca nu vom fi niciodata impreuna.
Nu vom fi niciodata impreuna!
daca ma iubesti alunga-ma.
............................................
apoi cheama-ma
primeste-ma
roaga-ma
sa te rog sa ramai.
Vino!

defectul perfect

noreply@blogger.com (irina. iri. irinuca. irinel.) — Thu, 06 Nov 2008 11:40:00 +0000

plecand de la un articol care trecea in revista defectele majore ale barbatilor, ca lista de compromisuri din care trebuie sa alegi la un moment dat, cand ajungi sa admiti ca printul nu se gaseste decat cu defect, m-am gandit ca ar fi un moment bun sa reflectez si eu la "defectele cu care as putea sa traiesc".

primul lucru pe care l-am remarcat la enumerarea din articolul respectiv a fost ca e prea scurta. in opinia autoarei, defectele MAJORE ale barbatilor sunt doar 5, dupa care defineste urmatoarele tipologii: "spritangii", lenesii, prostii, impotentii si afemeiatii. hai sa fac abstractie de o duzina de alte defecte maaaaaaaaaaaaaaari pe care le-as adauga eu pe lista si sa ma rezum sa analizez perspectiva deja deschisa.

exclud din start afemeiatii. nici macar nu stau sa comentez. nu le-as face nimic, doar i-as ocoli, daca ar fi atat de draguti incat sa ma anunte de la inceput ca au acesta mica, infima, insignifianta problemuta. e atat de mica incat nu considera niciunul sa aminteasca despre ea. mie mi-ar placea ca astia sa aiba un miros specific sau un girofar in frunte, ceva care sa-mi semnalizeze rapid ca e rost de fugit si mancat pamantul simultan.

spritangii - nu. n-am chef nici sa-mi petrec timpul singura, pentru ca el e la baute cu prietenii, nici sa ajung sa aud vreodata cea mai cretina scuza "eram beat, n-am stiut ce fac". ce sa o mai lungesc... e nu!

prostii.... eee aici treaba e putin mai complicata. am intalnit prosti si prosti. daca nu sunt si rai, sunt inofensivi. dar am intalnit si oameni cu o inteligenta sclipitoare si socant de idioti in acelasi timp! astia devin periculosi. pentru mine inteligenta care nu e dublata de intelepciune tinde sa valoreze tot cam cat prostia... asa ca... avand in vedere ca intelepti nu gasesti chiar pe toate drumurile, am toate sansele sa accept, cu o privire condescendenta, un (mai mult sau mai putin) prost.

impotentii. n-as vrea sa dezvolt subiectul. si totusi... :) initial eu compatimeam oamenii astia, dar am ajuns la concluzia ca in ziua de astazi, cand exista atatea si atatea tratamente, este inadmisibil sa fii impotent! ramai asa doar daca esti prea mandru sa admiti ca ai o problema si sa incerci sa ti-o rezolvi sau esti prea plin de tine si ai impresia ca suma calitatilor tale, culminand cu maiestria folosirii "celui mai puternic muschi din corp", compenseaza peste masura micile lipsuri. a-a! nu prea. concluzia ar fi ca daca (inca) esti impotent, atunci ai si grave probleme de caracter, deci nu, nu te-as vrea langa mine!

si au ramas lenesii... pe-astia ii inteleg cel mai bine, ca si eu am momente de maxima lene, numita eufemistic comoditate, in care as da orice sa fiu la mama acasa din nou si sa nu trebuiasca sa misc un deget. ii inteleg, dar nu ma dau in vand dupa ei. nu-mi plac, nu-s o bucurie la casa omului, probabil ca nervii mei ar fi puternic incercati de un specimen din categoria asta, dar, dupa principiul "raul cel mai mic", ei bine, eu as alege lenesul!

viziune: "draga irina, ia zi, cum e sotul tau? - oh, well... e lenes si cam prost. da' nu bea, nu merge la femei si ma ... de ma rupe. i'm sooo happy!" :)

hai fetelor, ganditi-va acum, voi ce ati alege?

another sweet november

noreply@blogger.com (irina. iri. irinuca. irinel.) — Tue, 04 Nov 2008 10:53:00 +0000

imi zice verow sa scriu despre Sweet november. stiti toti filmul. eu l-am vazut de cateva ori. m-am indragostit de sara, cu hainele ei aruncate fara noima, colorata ca toamna, palida dar vie, alergand pe plaja, zambind tuturor, transformand moartea in iubire si iubirea in nebunie. in fiecare an, in luna noiembrie o regasesc pe sara. si pe mine in ea.

plang de fiecare data, fara exceptie. prima data am plans doar la sfarsit; eram tanara si fericita, eram iubita si nu recunosteam in film alta tristete decat pe cea a mortii. in ultimii ani plang de pe la inceputul filmului, continui in 2-3 reprize pe la mijloc si apoi in ritm sustinut pana la final. dar nu mai plang de tristete.

in toata povestea asta tragica, eu vad frumosul. de fapt, ca in orice poveste de iubire, daca judeci dupa final, esuezi in regret sau melancolie, dar daca ii vezi sublimul existentei in timp, te umpli de substanta ei si zambesti.

ce ma fascineaza pe mine in Sweet november este abandonul personajului masculin in fata unei lumi pe care nu o intelege si pe care toate forurile ratiunii sale o resping, din iubire. ma atrage ceea ce nu am avut niciodata, evident. ma atrage de fapt, cred eu, propriul meu vis de a-mi imparti lumea cu un om care sa rezite impulsului de a respinge ceea ce i se pare ciudat. care sa ma iubeasca atat-de-tare.

Sweet November este iubirea careia nu i te poti opune, e atractia inconstienta catre ceea ce te implineste, desi e tocmai ceea ce constient respingi. e iubirea invingatoare. sara moare, dar el a ajuns sa Traiasca. cu T. cum spuneam eu prin teoriile mele din anul 1 de facultate... a Trai inseamna "a simti".

ma gandeam ca anul asta sa nu-l mai vad. nu stiu sigur de ce... vreau sa traiesc un sweet november! sunt geloasa pe sara.

pana cand maine ne vom desparti

noreply@blogger.com (irina. iri. irinuca. irinel.) — Mon, 03 Nov 2008 09:48:00 +0000

voiam sa scriu despre sweet november.
n-am mai apucat, pentru ca m-a lovit un acru de care nu cred ca voi scapa foarte repede. stau jos? stau jos. zi. si urmeaza vestea. sunt socata. nu pot nu pot nu pot sa cred asa ceva.

ii priveam cu admiratie - doi tineri frumosi, care se iubeau, erau tandri, se priveau cu drag, se tineau de mana, s-au indragostit si au decis ca vor sa ramana impreuna vesnic. s-au mutat impreuna din prima zi, au avut o nunta frumoasa dupa cateva luni.

mi-e sila sa povestesc mai departe.

"mi-a fost rusine sa nu ma mai marit, dupa ce anuntasem pe toata lumea ca am nunta"

plus o caruta de bani stransi la fericitul eveniment, pentru care doamna soacra mica si-a impins fata sa faca totusi nunta, ca nu-i bai sa divortezi apoi, daca iti castigi prin asta admirabilul statut de femeie cu bani. divortata, dar cu bani!

se pare ca dragostea se curmase brusc cand tanara mireasa, deja logodita la biserica cu barbatul visurilor ei, a constatat ca performantele sexuale ale acestuia nu se inaltau. la nivel asteptarilor, evident. suficient cat sa nu-l mai vrea pentru totdeauna, dar acceptabil de suportat cateva luni pana se va strange darul la nunta.

si probabil ca a socotit domnisoara intreprinzatoare ca darul va fi proportional cu dragostea afisata, de a jucat un teatru demn de aplauze, daca nu ar trezi de fapt repulsie.

ce ti-e acolo, un juramant mic in Biserica? ce mare lucru? ce mai e in ziua de azi o casatorie? un act amarat care asa cum se face se si desface, si top! esti din nou pe piata, proaspata ca o zambiluta si dornica sa cunosti inca o mare dragoste a vietii tale cu care sa reciti juraminte la altar.

nu mai zic nimic.

lucruri normale...

noreply@blogger.com (irina. iri. irinuca. irinel.) — Fri, 24 Oct 2008 09:41:00 +0000

uite cum se termina si octombrie... nu sunt deloc de acord cu mirosul asta de iarna pe care il simt in fiecare seara. nu sunt de acord nici cu frunzele care aleg sa cada - mi se pare un egoism cras jocul lor de-a zburatul prin aer, cand lasa in urma un copac chel, deprimat si resemnat. inainte imi placeau frunzele astea colorate, pana sa ma izbeasca golul pe care il lasa in urma lor nepasatoare; acum stramb din nas cand le vad si ma uit in jos ca sa nu mai vad pomii despuiati. mi se face si mai frig.

n-am facut prea multe luna asta. nici macar revelatii n-am prea avut. am trait si eu ca un om normal. nu stiu daca asta e o veste buna, pentru ca incep sa ma plictisesc. ma intreb daca oamenii normali se plictisesc de normalitate. sper ca da, pentru ca altfel tocmai s-ar dovedi ca sunt anormala.

am fost sa aleg un inel de logodna pentru iubita prietenului meu si am realizat ca niciodata nu mi-am pus problema "cum as vrea sa fie inelul meu de logodna"... ca sa intru si eu in randul femeilor nor-ma-le am decis ca trebuie sa stiu macar atat lucru, asa ca de acum inainte, daca ma intreaba cineva, am raspunsul pregatit - clasic. :) credeam ca am scapat si de problema asta si am inchis subiectul logodnei cand...

intr-o noapte, stand rastignita pe burduful dintre vagoanele metroului, mi-a venit din senin ideea asta: mi-ar placea sa fiu ceruta in casatorie in metrou! noaptea. metroul este un loc foarte romantic cand e gol. iubitul obligatoriu in genunchi. fara trandafiri, petale, asternuturi de satin si lumanarele parfumate. si cred ca ar fi iarna, ca sa vedem la capatul scarilor rulante pe care le urcam alergand, luminitele de pe bulevard.

sfarsit in rate

noreply@blogger.com (irina. iri. irinuca. irinel.) — Fri, 03 Oct 2008 21:08:00 +0000

ieri am trait un moment de panica. scurt. cateva secunde am simtit o teama ascutita ca o lance infipta in stomac. teama de fericire.
mi-am dat seama ca am depasit tot ce a fost greu, dupa ce in sfarsit saptamana trecuta am avut si confirmarea pe care am asteptat-o atata vreme ca sa pot merge linistita mai departe, iar acum nu-mi ramane decat un pas de facut ca sa fiu din nou fericita. mi-a fost teama sa-l fac.
tin minte ca acum cativa ani am mai trait senzatia asta. eram pe punctul de a ma indragosti atunci, eram incantata, entuziasmata de tot si de el, si totusi aveam momente cand ma durea ingrozitor trecutul pe care trebuia sa il las in urma. ma durea ca voi fi fericita cu altcineva. se pare ca asta e pretul pe care trebuie sa-l platesc pentru fericire - sa abandonez trecutul. stii cum o simt? ca si cand mi-as freca puternic cu smirghel peretii sufletului ca sa te razuiesc de pe ei. nici nu mai stiu daca ai crescut acolo sau te-ai nascut chiar din zid, ca un muschi de pamant; cum am permis, de ce n-am fost atenta? cu ce morfina sa ma ametesc acum ca sa suport sa te smulg din mine? trecutul meu.. mi-e mila sa te adandonez. fara mine nu mai esti nimic. vei disparea. ma simt atat de vinovata! eu sa fiu fericita si tu sa dispari...
e ultima faza a despartitii. orice rupere, in viata mea, se consuma in trei momente. momentul despartirii, in care ma doare ca ma abandonezi, momentul in care aflu ca esti cu alta, in care ma sfasie ca m-ai uitat si momentul in care o iau de la inceput, in care ma doare al naibii ca o voi face fara tine.

week-end de viata

noreply@blogger.com (irina. iri. irinuca. irinel.) — Mon, 29 Sep 2008 11:34:00 +0000

Week-end-ul asta vreau sa-l povestesc. Nu stiu de ce, nu ca s-ar fi intamplat ceva deosebit, imi vine sa scriu despre frumusetea zilelor ce tocmai au trecut.

Am debutat spectaculos vineri seara cu un bocet in torente si vorbe deloc blande la adresa propriei mele persoane, pe buna dreptate. Am fost atat de proasta incat mi-am meritat din plin palma. Si cum plangeam eu cu sughituri profitand de deplina libertate pe care ti-o ofera o casa goala cand ai chef sa iti plangi soarta – in cazul meu prostia – imi suna telefonul. O draga prietena vine pe la mine. Am inchis zambind si am simtit inca o data ca cineva are grija de mine si imi trimite, prin mesager, o mangaiere.

Am uitat si de mama plansului cand l-am revazut pe Perrito. Catelul meu martian, primit cadou acum 3 ani in spania, pe care il iubesc eu muuuult de tot si care imi fusese rapit intr-o eroare la facutul bagajelor de prietena mea, acum era inapoi! Moale si prostut, cu gatul putin subrezit, dar la fel de blajin si jucaus, Perrito mi-a sarit in brate. Se vedea de la 5 poste ca si el m-a recunoscut si ca i-a fost dor de mine cum mi-a fost si mie de el. Ne-am mirosit reciproc cateva minute, ne-am adulmecat, eu mi-am dat seama ca a petrecut ceva vreme pe fundul vreunei valize, iar el imediat s-a prins ca am plans. Daca isi aminteste bine ultimele momente petrecute in casa asta – nu poate uita aruncatul dupa canapea si agatatul pe lustra- poate intui si din ce cauza plangeam. Doar pentru asta i-ar placea sa fie si el un catel normal: sa-l poata pedepsi cu o muscatura pe vinovat. Dar cateii martieni nu au gura. Of! Ei, mai Perrito, nu-i nimic. Si nimeni vinovat. De data asta nu pot acuza pe nimeni; singurica mi-am cautat-o. Mai bine hai sa ne jucam. Mi-a fost asa dor de tine!

Am dormit perfect, constienta in fiecare minut de prezenta lui langa mine pe perna. M-am trezit asa cum imi place sa ma trezesc sambata dimineata, bucuroasa ca traiesc si ca urmeaza o zi intreaga in care sa ma bucur de lucrul asta. Doar lapte la micul dejun pentru ca inca nu m-am refacut complet dupa toxinfectia de acum cateva zile. In plus, din bocitul de aseara m-am mai ales si cu bube noi, cele mai interesante dupa parerea mea fiind cele de pe glezne, de care sunt absolut incantata pentru ca nu am mai vazut niciodata asa ceva. Si eu chiar am vazut ceva bube la viata mea!

Imi place la nebunie toamna pentru ca, printre altele, imi da senzatia ca e voie sa ma imbrac cum vreau, neglijent, fara nicio noima, cam cum zboara frunzele, iar dimineata asta e o toamna perfecta. Mi-am pus niste blugi care imi arata fundul cat o betoniera, am sarit peste sutien pentru ca n-am chef sa mai incerc sa salvez aparentele, mi-am aruncat o bluza roz turbat, o esarfa la gat si am plecat la shopping!

4 ore in Ikea au trecut fara sa ma prind ca mai exista si timp pe lumea asta. Decorarea casei e un lucru la care visez de cand ma stiu, si ma stiu de ceva timp, iar acum traiam, secunda cu secunda, bucuria alegerii fiecarui obiect pe care il vedeam in camera mea, intr-o senzatie de implinire si impacare cu propria viata pe care nu am mai avut-o de ani de zile. Am depasit surprinzator de usor socul de la casa cand am auzit cat trebuie sa platesc. Slava Domnului ca am bani. Ce sa fac cu ei, daca nu sa ii dau pe lucrurile care ma fac fericita?

Am iesit in parcare topaind sub cateva picaturi mari de ploaie, desi ma jena destul de tare buba de la o glezna. Am lasat plasele in masina si am trecut la Carrefour pentru o noua sesiune de cumparaturi. Carrefourul ala imi trezeste inca amintiri, dar acum mi se rupe si de ele si de “subiectul” lor, asa ca imi vad linistita de cosmeticele mele din Sephora si ma bucur ca in sfarist am ajuns sa-mi iau baza pentru machiaj pe care mi-o doream.

Hai putin si-n Brico Store. Ne-am ales o mocheta, am comandat-o, am asteptat vreo juma’ de ora un nene care ne-a facut un calcul si ne-a dat un bon cu care sa mergem la casa sa platim inainte sa ne taie mocheta. Cand am vazut suma, muuuult peste estimarile noastre inteligente, am decis sa dosim bonul pe vreun raft si sa o taiam din locul locul ala. In hohote de ras. Care s-au stins treptat, desi mai apareau razlet, prostesti, cand ne-am dat seama ca nu mai gasim masina in parcare. Pentru ca sectiunea H Feeria e mai multe! De diferite culori. Dar noi nu stiam asta…

Am fost totusi sa cumparam si covor, cu ultimii bani, apoi acasa si da-i si decoreaza. Aveam energie sa decorez 14 case daca ar fi fost nevoie, desi piciorul cu bube pe gleza intre timp se si umflase si arata intr-un fel.

Ce zi frumoasa. Ar fi pacat sa se termine. Asa ca dupa o baie si o gateala rapida am plecat putin si pe la disco. Pana pe la 5 dimineata. Cu piciorul meu vaduvit complet de vreo urma de gratie, am topait pe tocuri toata noaptea pe o muzica departe de gusturile mele ceva mai putin familiarizate cu minimal-ul. Dar dispozitia si compania fac totul, asa ca m-am distrat foarte tare.

Duminica… prima dimineata in casa mea redecorata. Chef de rasfat. Un peeling, cateva masti, o baie buna, uleiuri alea alea… leneveala, un film si apoi cateva pagini de lectura la lumina noii mele veioze… duminica.

Nimic deosebit. Un simplu week-end, dar care mi-a dat ocazia sa imi dau seama ca traiesc exact viata pe care mi-ar placea sa o traiesc. Realizez ca tot ce-am asteptat pana acum s-a transformat in minunea bucuriei de a-ti trai micile vise, iar tot ceea ce inca nu s-a implinit nu e decat “anticipatie” pentru alte multe si multe bucurii ce urmeaza sa le traiesc.

vesti

noreply@blogger.com (irina. iri. irinuca. irinel.) — Thu, 25 Sep 2008 14:22:00 +0000

Mi-au crescut unghiile.

Fara nicio legatura cu tine.

Mi se usuca buzele si ar vrea sa crape

imaginea ta in oglinda.

Ochiul drept inca imi lacrimeaza;

Mereu in acelasi loc -

metrul din rascrucea unde ma opresc

sa-i dau timp sa cuprinda

Si stanga

Si dreapta

Impartindu-ma intre tine si

El.

nimic diferit

noreply@blogger.com (irina. iri. irinuca. irinel.) — Sun, 21 Sep 2008 19:54:00 +0000

doar cuvintele zboara, alunecoase ca niste pesti,
pe cerul negru al gurii tale.
see... your world is just a word.

si nu, nu tot romanul s-a nascut poet.

zic eu..

noreply@blogger.com (irina. iri. irinuca. irinel.) — Mon, 15 Sep 2008 14:09:00 +0000

cred ca orice lucru cu care te obisnuiesti iti da putere; pentru ca e un lucru de care te temi in minus.

razbunare de toamna

noreply@blogger.com (irina. iri. irinuca. irinel.) — Mon, 15 Sep 2008 11:25:00 +0000

Nu mi-aduc aminte sa mai fi fost vreodata atat de fericita pe ploaie. Ploaie mohorata de toamna mohorata, cu frig si vant si tot ce trebuie sa devin eu insami mohorata. Iar eu debordez de viata! Sa fie noaptea care tocmai a trecut, pe care am petrecut-o intr-un somn atat de dulce, imbratisata de cearsafuri albastre ca de un iubit purpuriu? Sa fie duminica linistita si calduta ca senzatia pe care am simtit-o dimineata in Biserica in sarbatoare? Ce sa fie? Sa fiu eu? Sa fie doar faptul ca ma amuza? Jocul ocul cul cu (e)l - nimic cool totusi; mai degraba cold. Sau poate faptul ca mi se pare ca retraiesc o vreme traita, pe care o cunosc atat de bine incat acum imi permit sa ma joc cu lucrurile care alta data imi dadeau fiori… ce bine e sa nu te temi… Ma simt bine. Sa fie faptul ca am baut un ceai care se cheama vis de iarna? :) ce nume frumos pentru ceai baut toamna!

Sa tot fie… toate astea si un ceva mai mult.

Stiu secretul, dar mi-e un pic rusine sa-l recunosc. Sa admit ca de fapt ceea ce ma bucura e necazul alteia. Ma bucura toamna asta rece si taioasa doar pentru ca a stricat toamna aia dureros de frumoasa, mult prea frumoasa pentru puterea mea de a-i suporta frumusetea. Primele doua saptamani i le-am petrecut cu greu, ravasita intre sentimente prea puternice ca sa le inteleg, infiorata de mirosuri de vie coapta, plutind in aer dulceag de frunze uscate care imi chemau pasii colorati. Toate trageau de mine si toate ma voiau, iar eu ma invarteam printre ele, incercand sa le raspund tuturor, sa ma dau celor ce mi se dadeau, sa nu pierd nimic si sa cuprind in mine necuprinsul. Eram neincapatoare si ajunsese sa imi fie atat de clar lucrul asta incat incepuse sa ma doara. Uneori simteam ca nu mai rezist, ca mi se inmoaie genunchii si ca voi cadea bajbaind dupa un colt uitat de toamna, undeva la metrou poate, unde sa imi odihnesc simturile. Un inceput de toamna coplesitor.

Plin, in viata mea goala. Cum sa nu fiu invidioasa?

Cum sa nu ma doara cand traiesc cea mai intensa toamna din viata mea si nu am cu cine sa o impart?

Mai bine sa ploua! Ploaia se traieste pe cont-propriu.

Vi se pare ca am incheiat trist? Si mie…

o parere apasa pe clanta

noreply@blogger.com (irina. iri. irinuca. irinel.) — Wed, 10 Sep 2008 14:22:00 +0000

zicea nichita
" Eu cred că un om este ceea ce îşi aduce aminte despre sine însuşi"
ceea ce ma face sa ma gandesc...

mesaje-n zbor

noreply@blogger.com (irina. iri. irinuca. irinel.) — Tue, 09 Sep 2008 09:54:00 +0000

te vad cum agiti frunzele si-mi pare rau ca nu sunt una. si bradul se indoaie sub tine. eu ma inclin. vad tiglele rosii ale casei de vizavi si ma gandesc ca e de ajuns sa fac doar un pas ca sa ajung pe acoperisul pe care te alinti tu. o sa tin mainile intinse in lateral; n-am cum sa cad. tu stii ca vin spre tine si o sa ma ajuti, o sa ma prinzi, o sa-mi sufli in aripi. pentru ca si tu ma vrei. ma astepti pe acoperis.
nu mi-ai spus niciodata ca pentru mine esti de fapt.
ti-a fost teama sa nu te resping.
asa ca m-ai sedus de la distanta, invartindu-te cu frunzele, pentru ca stii ca iubesc sa ametesc de verde, indoind bradul, ca sa-ti admir puterea si sa ma visez creanga - franta sub bratul tau, cantand un cantec straniu care ma cheama ca soaptele ielelor... aducandu-mi mirosuri.
mirosuri.
mirosuri in dar.
in toate frunzele cu care te joci ma cauti pe mine, acum am inteles.
te simt in toate. stiu ca ma astepti si ca imi apartii. daca tiglele nu se vor sparge sub pasii mei grei, voi fi a ta.
nu ma lasa sa cad. poarta-ma oriunde, vantul noptilor mele de dor.