lucruri normale...

uite cum se termina si octombrie... nu sunt deloc de acord cu mirosul asta de iarna pe care il simt in fiecare seara. nu sunt de acord nici cu frunzele care aleg sa cada - mi se pare un egoism cras jocul lor de-a zburatul prin aer, cand lasa in urma un copac chel, deprimat si resemnat. inainte imi placeau frunzele astea colorate, pana sa ma izbeasca golul pe care il lasa in urma lor nepasatoare; acum stramb din nas cand le vad si ma uit in jos ca sa nu mai vad pomii despuiati. mi se face si mai frig.

n-am facut prea multe luna asta. nici macar revelatii n-am prea avut. am trait si eu ca un om normal. nu stiu daca asta e o veste buna, pentru ca incep sa ma plictisesc. ma intreb daca oamenii normali se plictisesc de normalitate. sper ca da, pentru ca altfel tocmai s-ar dovedi ca sunt anormala.

am fost sa aleg un inel de logodna pentru iubita prietenului meu si am realizat ca niciodata nu mi-am pus problema "cum as vrea sa fie inelul meu de logodna"... ca sa intru si eu in randul femeilor nor-ma-le am decis ca trebuie sa stiu macar atat lucru, asa ca de acum inainte, daca ma intreaba cineva, am raspunsul pregatit - clasic. :) credeam ca am scapat si de problema asta si am inchis subiectul logodnei cand...

intr-o noapte, stand rastignita pe burduful dintre vagoanele metroului, mi-a venit din senin ideea asta: mi-ar placea sa fiu ceruta in casatorie in metrou! noaptea. metroul este un loc foarte romantic cand e gol. iubitul obligatoriu in genunchi. fara trandafiri, petale, asternuturi de satin si lumanarele parfumate. si cred ca ar fi iarna, ca sa vedem la capatul scarilor rulante pe care le urcam alergand, luminitele de pe bulevard.

sfarsit in rate

ieri am trait un moment de panica. scurt. cateva secunde am simtit o teama ascutita ca o lance infipta in stomac. teama de fericire.
mi-am dat seama ca am depasit tot ce a fost greu, dupa ce in sfarsit saptamana trecuta am avut si confirmarea pe care am asteptat-o atata vreme ca sa pot merge linistita mai departe, iar acum nu-mi ramane decat un pas de facut ca sa fiu din nou fericita. mi-a fost teama sa-l fac.
tin minte ca acum cativa ani am mai trait senzatia asta. eram pe punctul de a ma indragosti atunci, eram incantata, entuziasmata de tot si de el, si totusi aveam momente cand ma durea ingrozitor trecutul pe care trebuia sa il las in urma. ma durea ca voi fi fericita cu altcineva. se pare ca asta e pretul pe care trebuie sa-l platesc pentru fericire - sa abandonez trecutul. stii cum o simt? ca si cand mi-as freca puternic cu smirghel peretii sufletului ca sa te razuiesc de pe ei. nici nu mai stiu daca ai crescut acolo sau te-ai nascut chiar din zid, ca un muschi de pamant; cum am permis, de ce n-am fost atenta? cu ce morfina sa ma ametesc acum ca sa suport sa te smulg din mine? trecutul meu.. mi-e mila sa te adandonez. fara mine nu mai esti nimic. vei disparea. ma simt atat de vinovata! eu sa fiu fericita si tu sa dispari...
e ultima faza a despartitii. orice rupere, in viata mea, se consuma in trei momente. momentul despartirii, in care ma doare ca ma abandonezi, momentul in care aflu ca esti cu alta, in care ma sfasie ca m-ai uitat si momentul in care o iau de la inceput, in care ma doare al naibii ca o voi face fara tine.