rana - mircea cartarescu

vai mie, rana s-a închis
vai, sângele s-a uscat
si a facut coaja.
oh, doamne, m-am vindecat!

de-acum o sa ma mestece fericirea
o sa ma sfârtece seninatatea
si nebunia care a fost n-o sa mai fie de-acum niciodata,
nu, n-o sa-i mai sarut umarul.

viata o sa-mi treaca în pace si armonie
cu lecturi bogate, cu mese regulate.
sanatatea o sa-mi manânce plamânii.
ratiunea o sa-mi sfâsie creierul.

vai, rana, rana mea draga
rana placuta vietii mele
rana pentru care am trait, pe care mi-am zgândarit-o cu unghiile
s-a închis. oh, doamne, sunt vindecat!

si niciodata febra n-o sa-mi mai aprinda
veioza vietii pâna la ars.

oamenii din mine

am observat ca de la un timp nu mai sunt oameni noi. cei pe care i-am lasat in urma, eu sau timpul, revin in viata mea pe neasteptate, recompusi din bucatele disparate, sub umbrela unui chip necunocut. aparent nou. in realitate, n-am mai intalnit de multa vreme pe cineva care fie pentru mine o aparitie unica, o creatie a prezentului, care sa-si castige in mine un loc neumblat. recunosc in oamenii care imi intra in viata umbre sau sclipiri ale celor care mi-au compus existenta pana acum, fiecare cu bucatica lui de zambet sau de umar, cu felul pe care-l credeam unic de a ma privi sau de a ma tine in brate, oameni care seamana cu adolescenta mea sau cu prima mea iubire, sau cu marea, si care imi trec prin fata ochilor fotografii vii ale trecutului.

trecutul asta pe care il iubesc si care pesemne ca s-a atasat si el de mine, pentru ca-i place sa ma invaluie. de fapt, nu stiu daca el ma adulmeca sau eu il chem, nostalgica si indragostita de tot ce-am simtit in oamenii care mi l-au compus, dar cert este ca il simt pulsand in prezent mai mult ca niciodata.

ca o maree. imi acopera tarmul perceptiilor si ma inunda cateva momente cu siluete si timpuri trecute, iar apoi se retrage si lasa sub soarele prezentelui nisipul fin de pe obrazul celui ce ma striga azi, pe numele pe care el mi l-a ales. si nimeni altcineva. e totusi ceva nou in oameni. eu, alta pentru fiecare.

perfect

in visele mele despre Craciunul perfect, barbatul perfect, fara de care evident craciunul si-ar fi pierdut aceasta calitate, era imbracat si el perfect - cu un pulover gros si cu guler pe gat!

(era un ansamblu care alcatuia perfectiunea tabloului. zapada nameti, frig afara, semineu sau macar o soba incinsa, o cabana sau pensiune, obligatoriu la munte, prieteni (sau nu), vin fiert, optional Last Christmas pe fundal. uneori ningea.)

iar el, cu puloverul lui pe gat, ma cuprindea in brate, din spate, in timp ce eu priveam pierduta pe geam. sau la foc. sau ma tragea pe genunchii lui, iar eu ii dadeam gulerul la o parte si ii atingeam gatul, apoi il sarutam apasat. sau il priveam fix pret de cateva secunde, in care faceam schimb de stelute cu subinteles, apoi ii mangaiam usor obrazul nebarbierit de cateva zile, dupa care mana imi aluneca pe ceafa, pe sub gulerul lui gros.

scenarii variabile, un pulover constant. cu guler pe gat.

poate sa fie si negru sau simplu, dar cel mai mult imi apare gri sau crem, din lana, cu fulgi de zapada stilizati pe piept. cel mai puternic piept se intuieste sub puloverul asta. si brate tari si un gat mirosind a rece si a cald in acelasi timp.

puloverul gros pe gat e cel mai sexy obiect de imbracaminte pe care poate sa-l poarte un barbat. are ceva magic. sau sunt eu nebuna. sau chiar are ceva magic. cel putin afrodiziac.

ce pacat ca barbatii de ultima generatie sufera tot mai mult de diverse "alergii" sau stari de semi-claustrare daca simt textil in jurul gatului! ce pacat ca pulovere pe gat nu sunt "la moda" si ca barbatii sunt loviti de metrosexualitate! si ce pacat ca singurele gulere pe care le mai vad la ei sunt cele scrobite ale camasilor roz descheiate obligatoriu la primii doi nasturi.

ma intreb daca e cazul sa-mi actualizez visul despre Craciunul perfect...

2 player game

imi spunea de curand o prietena draga ca ea si iubitul ei sunt "doi ratoni f-f-itzi" si am zambit larg gandindu-ma cat de frumos este jocul in doi si cat de mare este creativitatea oamenilor care se iubesc. am asistat de-a lungul timpul la tot felul de combinatii insolite de Tzupy si Tzumpi, amoruri imposibile intre pinguini si crocodili, metamorfozari nocturne din ponei in catelus, imbratisari de urs, cantec de robo-gandacel si multe alte scorneli de care nu-mi mai amintesc cum au aparut si cum au ajuns sa faca parte din vietile noastre ca niste lucruri firesti. le-am primit cu drag si fara sa clipesc am intrat in orice scena si in pielea oricarui personaj ce mi s-a oferit sau mi-a sclipit mie ca luminita din ochiul unui pustan strengar.

au fost insa si "roluri" pe care le-am respins din start si nume pe care nu le-am acceptat niciodata. n-am vrut sa fiu veve, cum ma botezase un el la prima intalnire, pentru ca desi nu mai auzisem apelativul asta, mi-a sunat a cliseu-personalizat, iar mai tarziu aveam sa descopar ca am avut dreptate si veve fusese primit de alta la redistribuiri, probabil dupa principiul "daca tu nu il vrei, alta il va vrea. veve nu se pierde, veve se imparte". la fel, imi amintesc cum i-am taiat elanul unui alt el cand m-a strigat "iubito", ca asa vazuse el in filme ca se striga iubitele si cum se gudura ele de bucurie cand aud asta. sa nu imi mai zici asa decat atunci cand ma vei iubi! si a inteles baiatul ca sunt lucruri de-a care nu ma joc.

dar jocul care m-a urmarit inversunat ani de zile si pe care l-am refuzat sistematic a fost cel de-a bonnie and clyde. cel putin trei prieteni ai mei au fantazat cu personajele astea si pentru ca nu puteau functiona decat in tandem au incercat sa ma atraga in rol, asteptand de la mine macar o confirmare tacita ca imi surade piesa. nope! no bonnie in this picture. si nu pentru ca nu ma regaseam deloc in imaginea domnisoarei infractoare, pentru in anumite momente ale vietii mele nu am fost chiar intruchiparea spiritului justitiar, nici constiinta nu-mi facea probleme, dramul de nebunie si setea de adrenalina nu mi-au lipsit niciodata, iar ideea de oameni capabili de o mare iubire, chiar daca faptele lor ii condamna si ii transforma in criminali, nu era deloc rea, ba chiar se mula perfect pe o latura a mea care se simtea atrasa, inca din copilarie, de baietii cu probleme de disciplina, care nu vazusera in viata lor nici macar frunza de coronita de premiant, dar faceau o pasiune pentru fata cumintica din prima banca, pe care o priveau protector si timid.

de unde atunci aversiunea mea pentru bonnie si clyde?
din repulsia mea instinctiva fata de clisee, pe de o parte si, pe de alta parte, din lipsa de ... clyde!
nu stiu voi ce viziune aveti, dar eu nu puteam deloc sa il vad pe clyde sacul meu de box, pres cu care stergeam pe jos cand ma enervam, ca asa eram eu, mai cu nerv, la adolescenta, si nici cu o privire terifiata cand ridicam tonul sau cerandu-mi voie sa manance o piersica si nu, no way Jose!!!, nu-l vedeam pe clyde sa se vaite 3 ore si de la o ciupitura de tantar, ca e "sensibilut", sau sa ocoleasca subtil, cu ochii mariti a precautie, orice pechinez ceva mai voinic ce-i aparea "amenintator" in cale. nu vreau sa fiu rea, au avut si ei o multime de calitati, au fost baieti buni in esenta lor, dar nu aveau stofa de clyde, oricata imaginatie si bunavointa as fi avut.

gandindu-ma acum, la ceva timp distanta, ajung la concluzia ca de fapt se ascunde un clyde mic in fiecare barbat, chiar daca e deghizat uneori in gainusa oparita, dar am fost eu o potentiala-bonnie prea pretentioasa si lipsita de simt ludic. sau capacitati de disimulare. :)

mos bun

cred ca am fost foarte cuminte anul asta, ca primul mos mi-a adus deja cadouri mai multe si mai frumoase decat speram - nu speram sa ma impac atat de usor cu ideea ca el o iubeste pe alta, cum nu speram nici ca ultimele mele lacrimi imi vor usca rana care inca imi mai picura din cand in cand amintiri. s-a incheiat un cliclu si, ca orice final, m-a durut. ideea sfarsitului ireversibil intotdeuna mi-a dat fiori, inca de cand eram copil si privind peretele din dormitor imi imaginam ca daca peretele ar fi universul, in infinitul ala alb eu as fi un singur, mic si abia vizibil punct. golul care se inalta si cobora imprejurul punctului, in vai si culmi de viata care continua dupa moartea mea, ma obliga sa-mi scutur privirea ca sa scap de senzatia sfarsitului. oricat de mult mi l-am dorit in anumite momente, sfarsitul tot urat a ramas.
dar s-a scurs frumos, prin fisuri de inceput. inca o data, nici nu mai stiu a cata oara, am simtit ca "Cineva" are grija de mine si in momente urate imi rasare si mici fericiri care sa ma faca sa uit si sa traiesc in continuare cu bucurie, asa cum stiu eu sa traiesc, pana si tristetea, cu privire vie si zambet deschis.
mi-a adus mosul prieteni noi. si veselia cu ei. si sentimentul de "familie" si cantece cantate in gura mare in miezul noptii si pasi de dans din ce in ce mai grozavi si matele 'ncurcate si popa-prostu' si vin fiert si adormit la 5 dimineata, cuminti, asteptandu-l pe Mos. am pitit cadourile pe unde am putut si ne-am trezit pe rand, pandind sa doarma ceilalti, ca sa ne strecuram tiptil sa le umplem ghetele, pe care le asezaseram toti de cu seara, frumos, aliniate in dreptul usii. dimineata am uitat complet cati ani am.
incet incet simt cum imi dispare teama de Craciun. incep chiar sa sper ca anul asta, dupa atatia ani, voi avea din nou familie. si atunci, nimic mai frumos nu as putea cere. libera de orice tristeti, voi invata din nou sa visez. si voi visa la viitorul Craciun, cand poate voi trai povestea de demult.