aripa de sub carapace

ma simt o ca scoica. mica, alunecoasa, rece, anxioasa sub carapacea ei, cu sufletul gri ca plamanul unui fumator pasiv.

pe unde-oi mai fi? pe ce tarmuri pustii de asfalt? pe unde-oi fi ramas? pe fundul carei mari moarte, sub talpa curentilor care nu ma mai lasa sa ma ridic... cand oi avea de gand sa ma intorc? am de gand, da, de asta sunt sigura.

mi-e dor de mine. calda, tandra, jucausa. vesela, ametita de fericire si de mirosul aerului, alergand din floare in floare. dormind in brate, trezindu-ma zambind, iubind. iubind. iubind. iubita. ah, ce dor imi e!

niciodata pana acum nu m-am simtit atat de stringent lipsita de libertate. am pierdut complet controlul asupra mea. habar n-am cum functionez si de ce. tot ce stiu e ca de ceva vreme ma tot zbat sa gasesc solutii sa ies din starea asta. si tot ce fac pentru asta fac - sa gasesc solutii, incercand sa ies din starea asta de cacat. m-am saturat sa plang ca o pizda proasta de 5 ori pe zi, din doua in doua zile, fara sa am macar un motiv concret pentru plansul meu. practic plang pentru ca imi vine sa plang, plang de ciuda ca imi vine sa plang, plang pentru ca nu stiu de ce imi vine sa plang si cu toate asta in mod cert exact asta imi vine sa fac! asa ca plang. si ma rog sa se intample ceva, orice, sa ma scoata din starea asta, si ceva-ul ala nu mai vine, iar eu il tot caut, si insist, sunt datoare sa incerc totul, chiar si sa ma miorlai sa-l induplec pe ghetarul ala egoist sa-mi dea o palma care poate m-ar trezi.

sunt constienta de privelistea patetica pe care o ofer. adevarul meu e ca eu nu ma simt asa. doar inversunata sa ies din prapastia asta. sa fiu libera din nou. mi-e dor de mine puternica, stapana. si voi fi. mai puternica si mai stapana cu atat mai mult cu cat voi reusi fara sa platesc tribut integritatii mele spirituale. ok.. o sacrific pe cea psihica momentan. :) dar la final voi fi fericita ca am reusit de data asta fara eschivari facile. nu barbati-tampon, nu alcool, nu tigari, nu nimic. nici macar un porro in vacanta.

pentru ca nu vreau sa bag pe nimeni in depresii cu scrierile mele de pe marginea nebuniei, o sa renunt o vreme la blog.

voi reveni cand voi fi din nou eu. stiu ca nu toate scoicile ascund o perla, dar eu cred ca din cele care invata sa se deschida se ridica spre cer pescarusi.

fara grija

ceea ce vreau sa spun nu este o critica la adresa unor oameni din viata mea, ci demonstratia unei concluzii pe care am tras-o de curand si pe care m-am incapatanat sa o ignor pana acum cateva minute.

ma intreb ce mai inteleg oamenii prin "grija"... aud destul de des "imi fac griji pentru tine", am auzit chiar mai des "imi pasa de tine", "tin la tine", "te iubesc" ba chiar si un "orice relatie va fi intre noi, vreau sa stii ca voi fi mereu langa tine"(ce-o fi fost in capul tau cand ai zis asta???)

am auzit cuvintele, dar prea rar am simtit continutul lor manifest.

am trait niste diferente atat de mari intre vorbele pe care mi le-ati spus si lucrurile pe care le-ati facut efectiv din grija pentru mine, incat nu mai stiu daca "grija" are si o forma concreta, in spatele celor 5 litere care o alcatuiesc. sau poate ca exista undeva o granita dincolo de care, brusc, grija nu se mai manifesta. sau poate niste conditii de existenta... pe care evident ca nu mi le-a specificat nimeni. nimeni nu m-a anuntat care e punctul in care se sfarseste grija sau care sunt limitele, cat de inguste, in care se manifesta. nimeni nu mi-a zis cam cat dureaza "mereu", dar m-a lasat sa ma prind singura ca, de buna seama, "mereu" e un timp finit.

sunt derutata de-a dreptul. nu inteleg cum poti fi ingrijorata ca sunt in pericol sa devin emo-kid doar pentru ca am scris un text pe blog, dar nu ai considerat sa-ti faci griji vazand ca prietenul meu ma insala. in propria mea casa. la propria mea petrecere. cu propria mea prietena. poate ca daca prietena nu ai fi fost chiar tu ti-ai fi facut griji... deci asta trebuie sa fi fost conditia-limita de manifestare a grijii tale. acum, vad ca intri periodic sa vezi ce mai scriu, dar nu am primit de la tine nici macar un semnal firav ca ti-ar pasa. in schimb, ma bucur ca iti sunt utila si iti asigur un subiect pentru juma' de ora de conversatie cu alti oameni, la fel de preocupati de soarta mea ca si tine. oameni pentru care, din cate imi amintesc, nu eram decat una dintre "proastele alea de la doi". nu va inteleg... m-am desteptat eu intre timp sau voi chiar nu aveti ce face cu timpul vostru?

derutata eram si putin mai devreme, incercand sa-mi dau seama ce naibii mai ramane din "orice" (rupt din "fac orice") dupa ce incepi sa tai- pe-aia c-o fi, pe-ailalta c-o-mparti... pana m-am prins ca "orice-ul" are si el limitele lui. in esenta, nu trebuie sa lezeze mandria personala a celui care atat de marinimos ti-l ofera. ok, am inteles ca data viitoare cand voi cere ajutorul trebuie sa fiu atenta sa cer lucruri onorabile.

sau mai bine ma intorc la concluzia mea: cand ai nevoie de ajutor, nu oamenilor trebuie sa-l ceri.

ps: ultimul post continea spre sfarsit un semnal S.O.S. adresat fostului care ma invata odinioara ce inseamna "mereu". a crezut cineva, vreo clipa macar, ca va depune efortul de a tasta 3 cuvinte stiind ca prin asta imi face mie un bine? mda... banuiam. doar eu, in infinita mea naivitate. (ma gandeam ca ai ajuns la gradul de nepasare in care nu-ti mai foloseste la nimic nefericirea mea. dar se pare ca nici de nepasare nu esti capabil.)

ai grija ce-ti doresti ca...

ma intreb daca e nevoia de certitudine sau masochism...
sau simplu abandon in ceea ce numesc fatalitatea vietii mele. in ceea ce priveste capacitatea mea de a trece peste o relatie incheiata, cel putin doua lucruri imi sunt clare si am ajuns sa le accept ca atare: 1. pana nu il vad pe ex cu alta si nu traiesc si ultima zvacnire de suferinto-umilinta, nu ma las si 2. cui pe cui se scoate. cu cat se indeplinesc mai repede conditiile cu atat imi revin mai repede, iar daca nu se intampla atunci clar cel putin o semi-paralizie psihica ma tine in loc.

de data asta am vrut sa ma ambitionez sa intrerup fluxul fatalitatii, am vrut eu sa fac lucrurile ALTFEL. daca tot a fost o relatie altfel, din toate punctele de vedere exceptand partea cu inselatul, care este numitorul comun al tuturor relatiilor mele, am zis ca e cazul ca si post-sfarsitul sa fie altfel. daca nu din respect pentru o iubire unica in felul ei, macar de dragul diversitatii. si nu numai. a mai fost si constiinta mea care mi-a interzis sa mai folosesc un om pe post de tampon, un individ de sacrificiu, caruia din start nu-i dau nicio sansa, ci doar un rol - acela de a ma debloca de pe fostul.

asa ca de data asta am renuntat la tactica cuiului, constienta ca am ales calea mai grea. si am sperat, intr-un exces de optimism, ca o balanta a universului va echilibra gestul meu de "sacrificiu" si va face in asa fel incat macar sa ma scuteasca de momentul teribil in care il vad pe ex cu alta. asa imi facusem eu calculele... eu sunt cumintica, va fi si soarta mai blanda cu mine. :)

un singur lucru n-am luat in calcul la momentul respectiv - ca echilibrul asta s-ar putea sa nu-mi fie benefic la infinit, pentru ca inevitabil va aduce cu sine tocmai lipsa sfarsitului. si la un moment dat, no matter how, simt nevoia sa se sfarseasca! de tot si pentru totdeauna!

ce anume sa se sfarseasca? mai e ceva nesfarsit, acum, dupa un an de zile? relatie nu mai e, iubire nu, prietenie absolut deloc, preocupare... nu era nici cand eram impreuna, respect.. asta nici atat! ce naiba sa se mai sfarsesca? ei bine... cred ca tocmai senzatia ca ceva a ramas neterminat! ceva-ul ala pe care oricat m-as stradui nu pot sa-l definesc, raspunsul la intrebarea pe care nu o cunosc. acel ceva trebuie sa se duca naibii, ca nu-l mai suport!

si am ajuns in punctul in care retarg ceea ce am zis ca-mi doresc.
se pare ca pentru a asimila ideea de "sfarsit" mintea mea nu rectioneaza decat la un singur stimul: certitudinea ca el e cu alta. e penibil, stiu, tampit, prostesc. stiu, stiu, dar asta sunt. pe probate si confirmate! deci... (nu pot sa cred ca o spun... ) vreau sa il il vad cu alta!

cand am crezut ca in sfarsit s-a intamplat si ca voi fi libera cu totul sa ma trag in cuie din cap pana-n picioare daca vreau, pana uit si cum il cheama pe individ, s-a trezit baiatul sa nege, ca de, fata cu care l-am vazut era grasuta, imposibil de acceptat pentru orgoliul lui sa fie asociat cu o fata ne-"manechian". deci pica. tot nu stiu daca e sau nu combinat.

SI VREAU SA AFLU!!!

m-am plictisit sa nu se intample nimic, sa nu stiu nimic, sa nu fac nimic, sa nu vreau nimic, si toate aceste nimicuri dintr-o singura cauza - pentru ca sunt blocata si nu ma deblochez decat dupa ce traiesc si ultima etapa a ciclului suferintei de dupa. mi-aduc aminte ca ma durea odata maseaua foarte tare, de cateva zile non-stop, iar la un moment dat mi-a dat mama sa pun exact pe masea sare. sare de bucatarie. ei, cateva secunde am crezut ca mor de durere, m-am umplut de lacrimi, am impietrit de spaima. o durere crunta, pe care o sa o tin minte toate viata. dar dupa cateva secunde mi-a trecut durerea de masea definitiv.

vreau sare pe rana! vreau sa imi treaca definitiv, orice mi-ar mai fi ramas, nestiut si neinteles, dar prezent si sacaietor ca o durere surda de masea, vreau sa dispara! si nu, nu e masochism, e nevoie de certitidine eliberatoare.

deci, dragul meu M, am decis ca nu te voi mai contacta niciodata si imi voi tine promisiunea, de aceea te rog pe tine, daca tot intri pe-aici sa citesti nebuniile mele si ai citit si textul asta, fii atat de bun si scrie-mi undeva, unde vrei tu, trei cuvinte: SUNT CU CINEVA.

senin

face parte din ciudatenia firii mele sa acumulez si sa alatur parti atat de contrastante incat ar parea practic ireconciliabile intr-o singura persoana. am fost mereu constienta ca daca sunt clasificata dupa ceea ce par la prima vedere, totalul personalitatii mele este trunchiat dureros si va trebui sa conving ca sunt ceva mai mult de atat, nu neaparat calitativ, ci doar ceva in plus "si altfel".

o gramada de probleme mi-am atras de aici. pe de o parte, am atras oameni care voiau doar acea particica pe care au vazut-o din prima la mine, motiv pentru care pe multi dintre ei nu i-am vrut eu, judecand simplist dupa principiul: "nu vreau unu care a iesit sa agate o pipitza care da din cur prin cluburi". evident, in cazul asta, pipitza eram chiar eu, dar asta nu-i o scuza! :) la fel am zis pas altora care vorbeau numai in neologisme si faceau trimiteri la mitologie sau la diversi filozofi si ca sa explice cum au strabatut drumul pana la buda. exagerez. astia niciodata nu ar fi putut vorbi de buda; nu e un subiect academic.

pe de alta parte, odata acceptat un x-ulica langa mine, a trebuit sa am mereu grija ce si in ce doze ii arat din mine, ca sa nu fuga omul mancand pamantul cand incepe sa se prinda, de exemplu, ca am o legatura foarte apropiata cu toti pomii din parc sau ca mica "filozoafa" incruntata cu apucaturi de lup moralist nu se imbraca tocmai ca o maicuta si daca mai scapa si intr-un club.... pe scurt, a trebuit intotdeuna sa depun efortul de a-mi gestiona contrariile firii pentru a ma "prezenta" publicului intr-o forma pe care sa o poata accepta.

judecand din perspectiva eternei rebele pentru cauza libertatii, ar fi trebuit sa sar ca arsa: "da de ce sa-mi pese mie ce zice lumea? sa creada ce-o vrea! ce ma doare pe mine cum ma vad Pasarel sau Bombonel? eu fac ce simt si sunt cum vreau bla bla bla, bla-bla, ta-ta!". pastram cliseele astea pentru "lume", ca adunatura de ochi si babe si vecini care chiar nu ma intereseaza, dar nu despre ei vorbeam, pentru ca nu pentru ei am facut vreodata vreun efort. ci pentru acei oameni care conteaza, pe care ni-i dorim aproape, sau mai aproape, in fata carora simtim nevoia sa fim noi, cu adevarat liberi, cu atat mai liberi cu cat ne permitem sa aratam mai mult din noi.

pentru toti acesti oameni mi-am petrecut juma' de viata strecurandu-ma. pic cu pic, cat sa nu se inece cu prea multa, prea nebuna, prea cuminte, prea rea, prea naiva, prea pretentioasa, prea impulsiva, prea visatoare, prea guraliva, prea rece, prea calda, prea copila, prea matura Irina.

si am ajuns ieri, intinsa in pat, cu o carte in mana si un zambet pe buze, sa ma simt atat de usoara. usoara cu mine insami. pentru prima data, la cei 27 ani ai mei, simt ca ma pot purta intr-o palma, ca pe o mica balerina alba, care intr-o continua pirueta se arata pe sine oricarei priviri vrea sa o cuprinda, vazandu-si in continuare de plutirea ei, fericita ca are o palma intreaga la dispozitie sa se invarta.

am 27 de ani si sunt senina. ma simt impacata cu mine insami, matura, sigura si increzatoare ca o femeie din categoria "30 de ani", dar ingenua, vesela si entuziasta ca un copil. inca doua contrarii care valseaza in mine, intr-un ritm pe care eu il aud, il stiu si-l simt atat de clar incat nu cred ca mai e rost sa filtrez ceva pentru cel ce va sa vina. ma va cunoaste dansand si daca il atrage ritmul si va prinde pasul va ramane cu mine. daca nu, nu! simplu.