Am petrecut dimineata asta ingandurata. Nu o data mi-am simtit lacrimile pe punctul de a tasni. Marul lui Adam imi e un urcior care sta sa se reverse.
M-ai rugat sa nu iti mai zic nimic niciodata si iti respect dorinta. Se pare ca intr-adevar iti fac rau; vezi… tocmai pentru asta ti-as mai fi scris o data – sa te rog sa ma ierti pentru ca iti fac rau. Chiar daca nici eu, cum nici tu, nu am vrut nici macar o clipa sa te ranesc, se pare ca am facut-o. Intentia (sau lipsa ei) nu anuleaza efectul. Iar daca efectul e rau, il regret, chiar daca, judecand dupa logica ta, nu ar trebui sa ma simt vinovata, pentru ca nu am avut intentia de a-ti face rau.
Logica ta… logica mea… deja o falie. Cu cat se adanceste, cu atat ma sfasie. Ma rupe de lume. Pentru ca logica ta e logica ei. Normala si sanatoasa, guvernata de instinctul autoconservarii si de dezideratului binelui definit in confort – fizic, psihologic si spiritual. De aproape un an am inceput sa vad lucrurile altfel; nu am nicio vina si niciun merit in asta – e un fapt. O lumina noua mi-a aratat cata umbra se ascunde in ceea ce numeam noi lumina si a inceput, usor usor – ca timp, dar greu - ca efort, sa-mi reaseze mintea pe aceste coordonate care mi se descopereau. Si pentru ca lumina era de sus, mi-am dorit din tot sufletul sa o impart cu voi, oamenii la care tineam si care am simtit ca au in ei, in potenta, capacitatea de a primi acest gen de informatie. Si cred in continuare ca nu m-am inselat, iar daca nu am trezit in voi decat respingere e doar din vina mea, pentru ca eu nu am reusit sa gasesc modul in care sa comunic cu voi.
Asta e marea mea durere.
Am gresit. Intr-o suta de feluri am incercat si de o suta de ori am esuat. Ba chiar am atins efectul advers de multe ori. Ma simt neputincioasa, blocata, descurajata si confuza. In mod clar, ceea ce am facut pana acum e fost prost; imi raman doua variante – sa renunt sau sa caut alte solutii. Sa renunt nu pot. Tot ce mi-am dorit a fost sa ajut, sa va dau si voua din ceea ce descopeream eu, sa va conving si pe voi sa incercati macar. Cred intr-adevar ca m-am grabit, ca ar fi trebuit sa am rabdare ca mai intai sa asimilez eu, sa imi insusesc in fapte cuvintele, inainte sa le predic, ca sa nu trezesc in voi pasari pradatoare. Am cazut de multe ori – v-am spus ca drumul nu e deloc simplu – si primul vostru impuls a fost sa va aruncati asupra mea si sa-mi scoateti ochii cu propriile-mi cuvinte. La atat au folosit. V-am facut vreun bine cu ele? – Nu. V-am dat doar un prilej sa judecati si un instrument sa loviti. Ce lucruri urate am trezit in voi! Cat de departe sunt de ceea ce imi doream…
Nu stiu sa ma exprim, nu am vocatie de orator, nu ma pricep sa transmit. Si imi e cu atat mai greu sa explic cu cat pentru mine e atat de clar si firesc ceea ce vreau sa va spun. Simt, dar nu stiu sa dau mai departe.
A ierta e bine. A cere iertare e bine. A primi iertare e bine.
Atat pentru cel care o cere cat si pentru cel care o ofera.
Atat de bine incat e pacat sa pastrez asta doar pentru mine.
N-ati inteles. Nu eu am nevoie sa-mi cereti iertare.
Credeti in continuare ca tot ce fac vine din egoism, ca tot ce vreau e sa recunoasteti ca ati gresit ca sa va demonstrez ca sunteti josnici, ca vreau sa arat ca irina e mai buna, mai sus, mai desteapta, mai frumoasa, mai oricum decat voi. Cea mai! Si mai ales ca irina are intotdeauna dreptate! Irina investeste atata energie doar ca sa va arate cu degetul, sa va aminteasca in fiecare zi ca nu sunteti buni de nimic, ca nu sunteti pe masura ei, nu sunt demni de nimic, ca sunteti niste oameni de doi bani, fara mustrari de constiinta, incapabili de iertare, incapabili de a-si recunoaste vina, de a se ridica din locul ala jos de unde sunt. Cu asta ati ramas voi...
:(
O Doamne, ce am putut sa fac?! Cat de gresite au fost metodele mele, daca v-am lasat impresia asta! Acum vad cat de scump am platit pretul caderilor mele, ale izbucniilor de furie, ale rabufnirilor de disperare, ale zvacnirilor de orgoliu, ale cuvintelor aruncate! greselile mele. Sa nu credeti ca nu m-am simtit vinovata si ca nu le-am regretat imediat. Cumplit ma simteam de fiecare data – o tradatoare. Imi era rusine sa ridic din nou privirea, dar am invatat ca si gandul ca nu meriti iertare e tot un pacat. Asa ca ma ridicam. Si ceream iertare. Pentru ca simteam ca am primit-o, ma intorceam la drumul meu si mergeam mai departe. Din pacate, nu ma mai gandeam si la consecintele cuvintelor mele asupra voastra; nu mi-am imaginat ca va afecteaza atat si habar n-aveam ca pentru voi caderile mele conteaza mai mult decat mesajele pe care vi le aduceam pe timp de pace. Ca nici nu le mai vedeati de fapt, pentru ca eu nu eram nicidecum solul, ci dusmanul.
Ma recunosc infranta.
Va rog sa ma iertati.
Dar credeti-ma ca nici o secunda nu v-am vrut raul. Si nici nu v-am putut lasa in urma, oameni ai trecutului, asa cum ma sfatuiai, pentru ca erati prea importanti pentru mine ca sa nu incerc eu, in elanul meu copilaresc, sa va „salvez”.
Si pentru ca sa renunt nu pot, iar sa va vorbesc, va fac rau, voi fi in continuare alaturi de voi in singurul fel in care mai stiu. Atat timp cat sunteti in sufletul meu veti fi si in rugile mele. Pana acum nu ati lipstit niciodata. Si daca eram inteleapta, m-as fi rezumat la asta.
