raspunsuri pentru Cupidon ( 2 )

"de ce atunci cand o relatie intra in monotonie, femeia nu face nimic pentru a iesi din ea si ulterior da vina pe barbat ca nu a facut nimic? dar ea nu-si asuma nici un rol. de parca doar barbatul ar fi responsabil..."

pentru ca ea traieste cu iluzia ca face!
:)
raportat la capitolul nemultumiri intr-o relatie, femeia e cea care isi asuma rolul de a le exprima. voi, barbatii, va manifestati cu totul altfel in fata nemultumirii. sincer, nu stiu ce e in capul vostru in realitate, dar din dreptul nostru se vede ca pe voi chiar nu va preocupa. ca ignorati problemele si aveti impresia ca asta le face sa dispara. (iti suna cunoscuta formularea asta, nu?) si in fata unei asemenea erori cum va asteptati sa reactionam noi? evident ca vom fi mereu cu markerul fosforescent la indemana si cu portavocea la subrat, pregatite sa va aratam tot ce NU faceti. si crede-ma, sunt atat de multe, incat ne consuma tot timpul, inclusiv pe cel pe care l-am putea folosi ca sa facem si noi ceva. alt-ceva! ca "ceva"deja facem: problematizam! ;)
o problema recunoscuta e pe jumatate rezolvata, nu? :)

vezi tu... voi, cu atitudinea voastra vesnic mi-se-rupista si cu fuga isterica de "discutii", creati o zona de nisipuri miscatoare in jurul vostru. un barbat inteligent ar fi inteles pana acum ca daca cel putin ar parea responsabil fata de relatia aia, care pana la urma e un bun comun, nu?, fata nu s-ar mai simti indreptatita sa stea cu gura pe el si poate asa, lipsita de ocupatia ei predilecta, s-ar apuca, de exemplu, sa puna in aplicare milioanele de "sfaturi pentru alungarea monotoniei din cuplu", pe care le-a citit de milioane de ori, in milioanele de reviste pentru femei, care abunda in articole de genul asta, parca special pentru a ne crea frustrari: "da' de ce numai noi sa facem??? ia sa mai faca si ei!" :)

ah, viata asta, e plina de cercuri vicioase!

in ultima instanta, minimul efort de implicare de care ai putea sa fii si tu capabil ar fi sa ii atragi fetei atentia ca problema monotoniei trebuie rezolvata in doi. dar evita sa pornesti un conflict, pentru ca il vei pierde! spre deosebire de tine, care te-ai gandit toata ziua doar la ultimul meci pe care l-au pierdut boii aia, ea are in minte o lista clara si proaspata de argumente impotriva ta. o sugestie de abordare, care s-ar putea sa fie benefica relatiei, ar fi sa ii spui: "draga mea, ai dreptate! trebuie sa facem ceva! uite, iti promit ca de azi inainte vei fi un model pentru mine si tot ce vei face tu voi face si eu! nu o sa ma las cu nimic mai prejos!" eu zic ca te scoti cu asta! :)

ti-am raspuns la intrebare, mai in gluma, mai in serios, fara ipocrizie. dar sa nu crezi ca n-am remarcat capcana formularii. cum scopul jocului nostru e sa ne raspundem la intrebari si NU sa ne contrazicem, am plecat de la ipoteza ta, cum ca femeile nu fac nimic pentru a evita monotonia. dar ca sa fiu sincera, din cate mai cunosc si eu, unele chiar se agita, sarmanele. nu intotdeauna gasesc si cele mai eficiente metode, e adevarat. plus ca de regula se confrunta cu un "public" nereceptiv. :)

te-ai prins, in cele din urma tot voi sunteti vinovati. :)

PS: si noi suntem curioase sa stim mecanismele mintii voastre ciudate. deci, esti invitatul meu sa ne lamuresti. "Cupidon si tainele barbatilor"

Azi

"Cand te duci seara la culcare,
Sa-ti pui o mana sub obraz
Si sa te-ntrebi cu ingrijorare:
Ce am facut eu oare azi?"

Mai tineti minte? :)

Azi mi-am adus aminte de copilarie.
Azi am inteles ca si la 27 de ani poti sa iti faci prieteni de 12.
Azi am dovedit ca la "respecatabila" varsta inca mai stiu sa dau cu piciorul in minge.
Azi am retrait momentul in care "te cheama copiii pe-afara."
Azi mi-a fost dor sa ii cer voie mamei sa ies.
Azi am aflat ca vecinul ursuz, vesnic deranjat de cei care bat mingea in fata blocului, este un personaj ubicuu si nemuritor.
Azi am remarcat ca ratustele plutesc pe lac in perechi.
Azi mi-am ales copacelul meu frumos mirositor.
Azi mi s-a parut ca si cel mai urat barbat de pe planeta este frumos cand este tata.
Azi am vazut cum parintii nu-i pot rezita lui Mihaita, care vrea neaparat sa mearga in directia opusa, atunci cand argumenteaza ca vrea sa ajunga la iarba "sa-i simta mirosul".
Azi a fost primavara!

Si desi mi-am dat ocazia sa constat ca mi-am conservat intacta capacitatea de a fi dezamagita, astazi am simtit frumos. Ma bag la nani, sa visez la fel.

o piatra de ajutor

am aflat si eu recent ca intr-o anumita perioada, implicata fiind intr-o anumita relatie (pe care, ce-i drept, n-as pune-o la panoul de onoare) inspiram unei prietene apropiate nici mai mult nici mai putin decat mila. si s-a trezit acum, la cateva luni de cand i s-au estompat nobilele sentimente, sa-mi spuna. si nici macar acum cu bune intentii, ci pentru ca am enervat-o eu cu niste comentarii ceva mai greu de digerat.

astazi am fost la coafor. analizandu-mi fugitiv parul, domnisoara coafeza a tinut sa remarce ca am o culoare foarte "ciudata". bun, o schimbam! si in mai putin de o ora s-a dus pe apa sambetei blondul meu chinuit, obtinut cu multe stradanii si cu sacrificii vizibile pe la varfuri. in timp ce-mi admira noua culoare, ca doar na... buna, rea, era opera ei!, aceeasi domnisoara a simtit ca este momentul sa fie sincera: "sa stiti ca de fapt culoarea pe care o aveati era foarte urata."
:)

de ce ii apuca pe toti sinceritatea atunci cand nu mai serveste la nimic???
n-am pretentii de la o coafeza care ma vede pentru prima oara in viata, dar cand vine vorba de prietenii mei ma astept la o doza mai mare de transparenta a gandurilor, chiar si a celor pe care cred ei ca nu mi-ar placea prea tare sa le stiu.

citeam de curand ca uneori Dumnezeu permite oamenilor sa ne spuna lucruri "urate" tocmai pentru a ne deschide ochii, pentru a ne face un bine, fiindca doar asa ni se da posibilitatea sa ne vedem niste defecte de care altfel nu am fi devenit niciodata constienti. invatamantul de tras de aici ar fi ca nu trebuie sa ne grabim sa ii desconsideram pe cei ce ne "jignesc" sau ne aduc reprosuri, ci sa ne gandim ca un sambure de adevar poate exista sub coaja dura. si e spre binele nostru sa-l cunoastem. ar fi mai intelept sa ne delimitam de neplacerea momentului si sa gasim curajul de a privi in noi, prin crapatura deschisa de cuvintele ce ne-au lovit, sa mijim putin ochii pana se obisnuiesc cu intunericul si apoi sa incercam sa facem lumina.

am plecat la drum inarmata cu o lanterna. speolog amator. coborata cu pasi sovaitori in propria-mi pestera, ma gandesc ca orice spartura in zid, facuta pe dinafara, ar fi o raza de lumina pretioasa. mi-ar prinde bine un ajutor. deci, dragii mei prieteni, luati piatra si loviti! puternic si repetat, caci uneori sunt atat de prinsa in mine incat nu vad si nu aud nimic. insistati, va rog. stiti bine ca pe intuneric ma ratacesc adesea..

alte raspunsuri

"si nu numai asta. de ce idioatele vor dupa aceea sa fie amicele fostilor? de ce vor ele sa mai stie ce fac?"

:)
teoretic pentru ca. bla bla. cred ca ai auzit si tu destule explicatii.

in realitate... de regula pentru ca "idioatele" inca nu pot renunta la tine si, constient sau nu, au nevoie sa te aiba aproape intr-un fel sau altul. pentru ca o ruptura totala e greu sau imposibil de acceptat dupa o perioada lunga petrecuta impreuna si macar fizic vor sa te mai stie parte din viata lor.

si daca vor sa stie ce mai faci e pentru ca inca simt ceva pentru tine. mai mult decat preocupare sincera e nevoia lor egoista de a fi in contact cu tine, cel de care le e dor din cand in cand. stai linistit, nu va dura mult! peste cateva luni (nu mai vorbesc de ani) poate sa te loveasca si tramvaiul si nu o sa spuna mai mult decat "saracu'..." si poate doar cele care te-au iubit cu adevarat vor varsa o lacrima. desi ma indoiesc...

in concluzie, eu cred ca "amicitia" asta e doar o manta de vreme rea, o pacaleala de tranzitie pana cand greul despartirii va fi depasit sau pana la impacare, de ce nu? pentru ca daca fata chiar nu mai vrea sa fie cu tine nu are nevoie de nicio amicitie, iar daca ai dezamagit-o nu numai ca barbat, ci si ca om, cu siguranta nu va gasi motive pentru care sa te pastreze in viata ei. nici ca amic, nici ca nimic! :)
personal, nu cred in amicitia sincera dintre fosti, decat poate dupa multi ani de la ruptura, cand cei doi au delimitat foarte clar prezentul de trecut si nu fac decat sa mai schimbe informatii si pareri, ca oricare alti cunoscuti care au impartit candva o bucatica de viata.

PS - uite si un raspuns spontan de la o fata: ca sa se asigure ca urmatoarea e mai naspa si mai proasta decat ea! :))

raspunsuri pentru Cupidon

"de ce o femeie cand paraseste o relatie trebuie neaparat sa se implice in alta? de ce nu pot sa stea si ele o perioada singure? sa reflecteze... "

dupa ce primul impuls a fost stupida reactie de a muta rapid acuzatia in terenul celui ce a deschis problema "ba barbatii fac asa!", mi-am amintit ca este un rationament gresit si ca reciprocitatea "vinei" nu o anuleaza de nicio parte. asadar... trecand peste riposta initiala, m-am decis sa raspund totusi intrebarii. nu accept generalizarea si ma voi gandi deci la acele femei care chiar faca asta. de ce o fac?

1. relatia pe care a incheiat-o nu mai insemna mare lucru pentru ea, era declarata moarta cu mult inainte sa se termine. fata abia astepta sa scape din prinsoare ca sa inceapa o relatie "adevarata", iar tu, barbatul, erai vazut ca o corvoada, un musafir antipatic si plictisor pe care il conduce incet, dar sigur spre usa, cu batai pe umar care il forteaza sa mai faca un pas, inca unul, inca unul, pana in sfarsit trece pragul. usa se inchide in urma ta intr-o rasuflare de usurare si fata zambeste gandindu-se deja in fata cui se va deschide in curand. usa.
2. te-ai purtat urat cu ea cat ati fost impreuna, ai fost un nemernic, ai macinat-o treptat pana a ajuns sa resimta psihic presiunea relatiei cu tine. i-a scazut increderea in sine, se simte devalorizata, absenta si slaba. dar e constienta ca TU ai facut-o sa se simta asa. odata ce ai plecat, prima ei nevoie va fi sa isi revina la ce era odata, iar femeia, prin excelenta, are nevoie de confirmari din exterior. si cea mai rapida solutie pentru reanimarea self-esteem-ului este gasirea unui el care sa o vada asa cum este ea cu adevarat (a se citi "asa cum tu nu ai fost in stare sa o vezi")
3. v-ati despartit foarte urat. ai inselat-o sau ai fost un "mincinoprofitor"(ms verow), fata si-a dat seama ca esti zero ca barbat si nu mai are la ce sa reflecteze. scurt.
   
4. sufera. si nu mai vrea. trebuie sa te uite! cui pe cui se scoate, asa ca...
   
5. i-a aparut in cale un tip absolut superb si nu mai are niciun motiv sa il refuze. :)
6. pentru ca vrea sa se marite si n-are timp de pierdut! e bine sa faci primul copil inainte de 33 ani ;). fiecare minut conteaza sub presiunea ceasului biologic :)
7. deci nu, nu pentru ca sunt niste tarfe nenorocite! alea de obicei nu asteapta sa se termine relatia ca sa fie cu altul! :)
   

alte intrebari?

si totusi...

astazi, dupa multe dimineti cu desteptari zambitoare, m-am trezit cam trista. cu o senzatie urata, de fapt. vezi tu, draga mea, chiar suntem in rezonanta. :) am tras draperiile si am vazut ca a plouat, iar in clipa aia m-am gandit ca ziua mea e compromisa. ma pregateam deja sa intampin vreo avalansa de ganduri negre, stranse in atata vreme de cand nu le-am mai dat nicio sansa sa se manifeste.

m-am imbracat bine, pentru ca se anuntase frig si am iesit. surpriza. mirosul de pamant ud si verdele improspatat de picuri, zambiluta pe care am plantat-o in fata blocului si a vrut sa traiasca, soarele care iesea de dupa blocuri ca de dupa munti si amintirea vie a unei dimineti la tara m-au conectat din nou la viata. m-am surprins zambind. "totul e ok. va fi bine"

imi pare rau ca starea asta de bine nu o pot exprima in cuvinte, ca sa vi-o redau. am numit-o pana acum fericire si m-ati privit cu suspiciune. mi-ati spus ca de fapt se vede numai tristete in ceea ce scriu si ca e chiar deprimant. sincer, va cer scuze daca v-am provocat vreo starea urata.
va ajuta cu ceva daca va spun acum ca de fapt sunt fericita? :) credeti-ma.

atatea forme ale fericirii... a mea e mai ciudata, stiu. din acest motiv devine greu de inteles din afara. nu sunt implinita (inca), nu iubesc si nu's iubita, nu am tot ce am visat, nici macar sanatosa nu pot spune ca sunt si cu toate astea sunt fericita.

greu de explicat... o fericire anticipata. sunt fericita ca voi fi fericita si ca am capacitatea de a fi fericita :) linistea de dupa furtuna si bucuria curcubeului. emotia dinaintea Craciunului cand stiu ca urmeaza sa deschid cadouri... fara intensitati ametitoare, o fericire vaporoasa, simtita in ritmul batailor inimii.

stiu cu siguranta cand va fi foooooarte evident ca sunt fericita! astept si eu cu nerabdare momentul. :)

trust me

de multe ori, incercand sa exprimam cat de bine ne intelegem cu anumiti oameni, folosim propozitia: "vorbim despre absolut ooorrice!". fiind o fire foarte deschisa nu am avut prea des probleme in a vorbi despre orice, deci ma considera privilegiata. in ultima vreme, cand am realizat ca vorbesc prea mult si ca e mult mai bine sa invat sa tac, am resimtit o nevoie noua, pe care la inceput mi-a fost dificil sa o definesc. am tacut si m-am ascultat si tacerea mi-a dat raspunsul: am nevoie de om cu care sa ma inteleg fara sa vorbesc.

la un moment dat mi s-a intamplat ca un tip cu care deja nu mai interactionam de ceva timp sa faca sau sa spuna acelasi lucru in acelasi timp cu mine (suportul pe care ne exprimam era comun), ba chiar sa imi raspunda la intrebari pe care mi le pusesem cu o zi in urma, fara sa aiba habar, cu siguranta, ca face asta. a fost o serie de "intamplari" ciudate care la vremea respectiva aproape ca m-a speriat. si o buna prietena incerca atunci sa isi explice fenomenul si mi-a zis ca "poate, intr-un fel sau altul, ne interceptam gandurile"
:)
ce frumos.
ce frumos suna.
ce frumos ar fi...

(ironic insa, comunicarea verbala dintre noi fusese un esec )

ok...poate nu cu el... si totusi
e o legatura dincolo de cuvinte pe care simt ca o am cu anumiti oameni. se spune despre gemeni ca au aceasta perceptie extraordinara a vietii celuilalt.
ma gandesc la V.
nu suntem gemene, nici macar surori, dar vietile noatre au dezvoltat un fel de mimetism ciclic, astfel incat diacronic isi pot servi una alteia drept adevarate oracole. nu stiu daca ne interceptam gandurile, dar cu siguranta rezonam la starile celeilalte uneori pana la fuziune.
iar daca ea acum e distrusa, iar eu am goluri de fericire in stomac, nu e nicio disonanta, ci cu siguranta e asa pentru ca in curand va fi fericita. as incerca sa o incurajez, sa ii dau sfaturi... sa, sa, sa... dar simt ca n-ar avea rost atatea cuvinte. interminabile discutii cu si despre tristete. la ce bun? cand eu simt atat de limpede ca va fi fericita.

dincolo de ieri, de maine, de noi

ma uit inspre mine si ma intreb care o fi fost momentul in care amintirile au luat locul viselor.
cand eram mai mica obisnuiam sa visez. ma gandesc ca am crescut cand visele ar fi trebuit sa se indeplineasca si n-au facut-o. atunci mi-am dat seama ca nu mai sunt mica si nici visele nu mai sunt. cred ca am febra. cu siguranta imi vine sa vomit si ochii ma forteaza sa-i fortez sa stea deschisi. si imi place. imi place pentru ca ma simt ametita si libera sa plutesc printre cuvinte. n-am chef sa le asez, sa le respect sau macar sa le bag in seama. vreau sa le abandonez ca pe visele mele si sa le las sa-si vada de viata lor. sa se descurce, sa vedem daca ele vor supravietui.
cand eram mai mica visam si iubeam. m-am facut mare, am iubit si am trait. crezand ca traiesc visul, am renuntat la el. cand am inceput sa ma trezesc am realizat ca visul are nevoie de un maine pe care eu nu mai puteam sa i-l ofer, pentru ca iubirea mea se incapatana sa imi arate ca nu exista nimic dincolo de azi. nimic dincolo de azi, niciun vis dincolo de iubire.
si l-am lasat sa zboare. nu l-am strivit, nu l-am limitat, nu l-am uitat, dimpotriva, i-am redat liberatea. l-am dezlegat de concret. fara nume, fara timp, fara legatura, fara contur, firav si volatil, visul meu a pornit pe cont propriu.

la un moment dat dragostea a murit, sau a fost omorata... nu mai conteaza. ca orice moarte, a fost dureroasa. insa nu am putut atunci sa nu ridic ochii spre cer ca sa-i multumesc lui Dumnezeu ca n-a ramas in urma ei niciun vis, dezradacinat si orb, pe care sa fi fost nevoita sa-l ucid ca sa supravietuiesc.

poate din instinct de autoconservare, bietul meu vis s-a diluat candva, neputincios in fata unui maine vid, ca sa se recompuna mai tarziu, firav si volatil, concentric inimii mele, ca o aura.

nu-l mai pot prinde in cuvinte, nu-i pot da chip, nici nume, dar in fiecare dimineata, cand privesc in jur si-mi simt inima batand a iubire, am senzatia clara a doua palme ce o cuprind si o protejeaza. nu poate fi decat el, visul meu, in care nu am incetat niciodata sa cred. si din nou ridic privirea spre cer si Ii multumesc lui Dumnezeu.

placeri vinovate

nu le-am numarat inca, dar stiu ca sunt cateva. tot inca, nu stiu sigur care ar fi ordinea lor intr-un top. si nici criteriile dupa care se determina gradul de vinovatie nu-mi sunt prea clare. si cu toate astea, iata topul placerilor mele vinovate:

• mucenicii - e deja a patra oara pe anul asta cand ii fac si desi stomacul meu se revolta in fel si chip la contactul cu ei, ma incapatanez sa termin (singura!) si oala asta.
• telenovelele - de fapt, telenoveaua. :) una singura e, dar se hraneste cu timpul meu. insa nu pot. nu pot si nu pot sa renunt sa mai vad o poveste de iubire, cu o evolutie care nu e deloc greu de intuit dupa primul episod, care se va termina (supriza!!!!) cu o nunta, la care voi participa cu tot sufletul si cu lacrimi in ochi, ca o femeie ce sunt.
• viteza - clar nu voi fi niciodata genul clasic de iubita intepenita in scaunul din dreapta, care abia murmura terifiata "mai incet, te rog". si nici celalalt gen clasic de iubita intepenita pe scaunul din dreapta care urla nervoasa "mai inceeeeeeeeeet! acum!"
• sweet november - probabil o pornire masochista ma indeamna sa revad filmul asta in fiecare an. imi place la nebunie. desi plang cu sughituri de fiecare data, abia astept viitoarea luna noiembrie.
• pustanii - imi sunt dragi. cand ii vad cu parul ala ciopartit si colorat, cu haine lalai, bretele atarnate, sireturi mov si alte minuni care presupun ca oripileaza orice profesoara cu vederi traditionaliste, pur si simplu nu ma pot abtine sa nu ma holbez la ei. si nu m-as fi simtit niciodata vinovata pentru asta daca nu s-ar fi trezit astazi un scump prieten sa-mi spuna ca le-as putea fi mama. :))
• long island - e tare, tare, tare. pur si simplu imi place. in mod normal n-ar trebui sa ma simt vinovata ca-mi place tare, stiu, dar este vorba despre alcool aici.
• vorbitul - claaaaar, cea mai mare placere vinovata a mea. nu stiu de ce am mereu impresia ca trebuie sa explic, sa lamuresc, sa ma fac inteleasa, sa dau sfaturi, sau macar sugestii, mici sugestii, sugestioare si daca nici atat, atunci cu siguranta se impune o analiza "obiectiva" care invariabil comporta mai multe interpretari si de aici inca o "mica" discutie. dupa cum spuneam, nu stiu de ce, dar banuiesc ca daca nu mi-ar placea sa o fac nu as face-o. un rationament simplu.

deci mi-a iesit un Top 7 al placerilor vinovate.

nu am introdus in aceasta lista placerile vinovate de care m-am lasat, ca ar fi fost ceva mai bogata. iar in capul ei s-ar fi aflat cu siguranta fumatul!

ca prima data

"ca un copil astept dimineata,
pana la lacrimi mi-e draga viata.
si-orice splendoare ma doare,
ma doare aceasta floare,
si-aceasta zi. aceasta zi
ce maine nu va mai fi.."

o melodie pe care nu stiu cati o cunosc. din copilaria mea.
nu cred ca este vreun cantec in care sa ma regasesc mai mult. trista sau fericita, vesela sau melancolica, primavara sau toamna, cand o aud imi aduc aminte de mine, de ceea ce sunt, de ceea ce am ramas, de cea ce traieste. de cea ce simte.
surioara mea mi-a zis ca citind blogul meu i-a venit in minte melodia asta.
......................................................................................................................................................
nu stiu ce legaturi s-au activat in sufletul ei, dar daca ele intr-adevar exista, daca ceea ce scriu aminteste catusi de putin de un copil care iubeste viata, atunci inseamna ca am reusit sa pun aici, in randurile astea, o parte din mine.

terapie

pentru ca inca nu am scapat de senzatia urata pe care o am de azi-noapte, pentru ca nu e soare, pentru ca trebuie sa ma duc la doctor si urasc asta... am nevoie de ceva care sa ma binedispuna rapid. si din fericire stiu exact ce/cine are acest efect asupra mea. fetelor, va recomand cu incredere terapia prin privit o splendoare a naturii.

eu inca nu i-am gasit niciun defect.






saracutul, mi se rupe sufletul cand il vad cum sta singurel in pat. :)


"Ven aca!" - mi se pare ca zice in poza mea preferata.

ca tot a venit vorba..

despre pretentii...
constat ca printre apropiatii mei am o imagine de tipa foarte pretentioasa in privinta aspectului fizic. si ma intreb cum am ajuns la chestia asta. poate pentru ca prietenii mei din ultimii ani ar putea fi incadrati, obiectiv vorbind, intr-o categorie a barbatilor frumosi... (repet: obiectiv vorbind. nu ma mandresc cu ei si nici nu le fac complimente.)
ma crede cineva daca spun ca lucrul asta a fost doar o intamplare? ca de fapt pe niciunul nu l-am ales pentru felul in care arata? ca m-am indragostit inainte sa constat macar ca tipul e si frumos? ca am aflat si eu de la prietenele mele ca x-ulica este "super dragut", "bombonel", "bucatica" si alte minuni de apelative folosite intre fete. imi vine sa rad pentru ca si acum parca le aud pe Verow sau pe Ginutz... mi-e dor de ele...
ironia face ca dintre toti baietii care au ajuns sa insemne ceva, niciunul, nici macar unul!, nu mi-a placut de la inceput.
n-am cautat niciodata genul de frumusete clasica si probabil ca din aceasta inclinatie spre "altceva" nu am realizat din prima ca de fapt chiar peste asta am dat. eram prea preocupata sa descopar cate o spranceana, o cicatrice, un maxilar, un sub-ochi, o zvacnire a muschilor fetei, ca sa mai vad si ansamblul. foarte rar mi s-a intamplat sa admir la un baiat vreun detaliu pentru care era obisnuit sa fie complimentat. ma gandesc ca unii poate au fost lezati ca nu le-am impartasit buna parere despre fundul indraznet, nasucul delicat sau ochii colorati. imi pare rau, asta e!
pe de alta parte, recunosc ca remarc in jurul meu baietii care arata bine. doar baietii care arata bine. foarte bine. si ma uit. admir un abdomen frumos, un piept care se intrezereste prin camasa, un ten masliniu, o privire expresiva, un spate conturat, niste brate bine definite... privesc un barbat ca asta, da. dar nu l-as lua acasa! nu, clar nu. chiar nu imi doresc asa ceva pentru mine. iar daca s-a intamplat sa-l am, a fost, repet, o intamplare.
eu chiar vreau un baiat special, putin ciudat, in care sa descopar eu mici frumuseti. de care sa ma bucur eu, pe care sa le privesc eu, sa le visez eu, sa le sarut eu. doar eu!

iubitul meu se insoara

iubitii mei prieteni si-au gasit prietene!
baietii mei, partenerii mei de "suferinta", cei cu care am petrecut in ultimele luni seri absolut fantastice, cei care erau la un moment dat singura mea bucurie si care au stiut sa ma faca mereu sa rad, chiar si cand lacrimile din ochi nu erau chiar de bucurie. (iar mi-am adus aminte cat de mult ii iubesc)
ei, chiar ei, cei despre care va vorbeam, incep o viata noua. imediat dupa ce am aflat vestea, am capatat toate detaliile despre noile lor iubite, m-am bucurat pentru ei si le-am tinut fiecaruia teoriile corespunzatoare, am realizat si crudele implicatii asupra vietii mele: raman singuraaaaaa! :((
"asa-ti trebuie! daca esti atat de pretentioasa!" "vrei sa te calugaresti?" "ala nu, ala nu, ala nu... " "irina, tu alungi barbatii!" "iti trebuie ochelari, sa observi cati barbati sunt in jurul tau!" "daca nu acorzi nicio sansa nimanui chiar ca o sa ramai singura!" "nu ii mai respinge din start!" "tu nu vezi cati barbati se uita la tine si tu nu ii bagi in seama?" :)
si unul si altul au sarit cu gura pe mine, mai mai sa-mi dea si una. ma amuza de fiecare data, desi am ajuns sa le dau dreptate. pana nu demult consideram ca am pretentii rezonabile, dar dupa ce am avut ocazia sa vad cat de marunte sunt pretentiile unor oameni care se declarau "foarte pretentiosi" mi-am dat seama ca ale mele par exorbitante.
desi, daca privesc lucrurile cu luciditate, imi dau seama ca marea mea pretentie este ca el sa joace cat mai bine rolul barbatului ALTFEL. si e greu, pentru ca are de depasit niste standarde pe care altii inaintea lui au avut grija sa le monteze foarte sus. da, am avut noroc de actori grozavi.

timpul adevarului

singura poezie pe care o mai stiu este asta:
"ca lacul inghetat, inert
la fel mi-e sufletul - desert.
si toate gandurile-mi tac.
icoana ta doar, neclintita,
sta ca o lebada impietrita
surprinsa de inghet pe lac."
:) poezioara.
scrisa acum multi ani de un prieten din adolescenta, dedicata iubitei lui de atunci. o adora.
iubita de demult este acum sotia lui. o alinta in continuare. cu "fa proasto" cel mai des. iar bataile si injuraturile tin loc de poezii.
imi vine sa rad, dar e trist.
e incredibil ce face timpul din om, sau ce face omul in timp. ce evolutii dramatice pot suferi oamenii! se schimba e putin spus, mai corect ar fi "se transforma". pentru ca uneori ajung sa nu mai pastreze nimic din ce erau la inceput. la inceputul iubirii, evident.
si atunci ma intreb... la ce bun mai stam atat sa il cautam, sa-l cantarim, sa-l masuram, sa-l testam, sa-l analizam, daca oricum peste un an, doi, cinci va fi cu totul altul? :) si cum se face oare ca 99% din transformari sunt unidirectionale? in rau.
asa stand treburile, inevitabil apare alta intrebare - este posibil sa ajungi sa cunosti cu un om? poate doar daca esti inzestrat cu o receptivitate aparte, dublata de capacitatea de a tine ritmul cu dinamica lui. evident iti mai trebuie timp, vointa si rezistenta.
pot sa spun acum ca nu am cunoscut niciodata pe cineva. am vazut oameni, dar nu i-am cunoscut. insa din ne/ fericire am vazut destul ca sa pot anticipa ce as fi ajuns sa cunosc si suficient cat sa realizez ca nu pierd nimic.
si ma uit in urma si zambesc gandindu-ma cat as fi regretat poate ca l-am pierdut pe X sau pe Y, daca nu as fi ajuns sa ii vad si dupa ce au terminat de recitat poezia.

la radio

astazi radioul vrea sa imi amintesc de tine.
de cateva zile ascultam la birou Magic FM. am stiut din prima ca asta nu va ramane fara efecte. vara, liniste proaspata, dimineata, eu topaind prin curte, cirese, ras ras ras de fericire, saruturi, joaca, imbratrisari sub soarele amiezii. Magic FM. frumos. amintiri frumoase.
in masina, pe bancheta din spate amandoi, priviri pline, seara, inapoi. Magic FM.
"strange-ma-n brate, iubeste-ma. asta vreau.
fericire in schimb am sa-ti dau.
pastreaza-ma doar ca pe-un dar"
acum cateva minute, la radio, parca te-am auzit si pe tine.
- doar asta vrei? asa simplu e? :)
imediat dupa: Madonna - Sorry.
vorbeam pe mess la foarte foarte inceput si din senin, fara nicio legatura cu nimic, ti-am zis sa imi spui o melodie. si mi-ai spus. sorry. de atunci n-am mai auzit cuvantul :)
imi amintesc azi de tine si zambesc. nu te iubesc, nu te urasc, nu te condamn, nu mai sufar. zambesc. stii ce inseamna asta? ca te-am iertat. in sfarsit usuratatea iertarii. sper sa o prind in sufletul meu pentru totdeauna. nu mi-a fost usor, sa stii. dar mi-am dorit cu adevarat.

pledoarie pentru fidelitate

un prieten foarte bun imi povestea ieri cu entuziasm ca e pe cale sa isi insele prietena. era absolut fascinat de noua turnura a vietii lui - in sfarsit simte ca a sosit si vremea lui, ca e pe val, roata s-a intors, vantul ii bate in panze, fericirea ii face cu ochiul etc etc etc. si e dreptul lui sa fie fericit!!!! clar si raspicat. cu alte cuvinte: taci fato, pastreaza-ti teoriile, nu incerca sa-mi strici bucuria ca n-ai nicio sansa sa te ascult.
ooook... am promis ca nu voi mai plictisi pe nimeni cu teoriile mele "de kkt"(pentru acest apelativ academic ar trebui sa platesc drepturi de autor unui fost prieten) asa ca mi-am pastrat ideea si o voi pastra in continuare. aici.
daca m-ar fi lasat, i-as fi spus prietenul meu ca alegand sa insele tocmai isi refuza dreptul de a fi fericit. vorbesc de fericire, nu de satisfactii marunte, calitativ si cantitativ.
eu vad fericirea legata de iubire, iar iubirea si infidelitatea s-au dovedit a fi ireconciliabile. infidelitatea anuleaza iubirea. impreuna nu vor exista niciodata, sau cel putin nu pentru multa vreme, asa ca iti place sau nu, esti sau nu de acord, trebuie sa faci o alegere. e o chestiune de optiune.
da da stiu... tie nu o sa ti se intample, tu esti mai dibaci si o sa gestionezi foarte bine situatia, astfel ca odata adrenalina consumata te vei intoarce clocotind de dragoste la iubita inselata. si uite asa te alegi si cu infidelitatea si cu dragostea. nu te amagi!
partenerul inselat este subtil golit de farmecul cu care te fascina pana acum putin timp. cel perfect a devenit comun, adorabilul enervant, dorintele pretentii. respectul tocit ascute nervii si asa orice nimic devine o problema. cat de curand "e clar, nu ne mai intelegem!" si pentru ca cercul nu poate fi decat vicios, odata ajunsi la cearta, ai de ales intre a te stradui sa intelegi, sa ierti, sa ceri iertare, sa astepti, sa te gandesti, poate sa plangi saaaaaaaaaau.... atat de simplu: sa iesi cu altcineva.
deci, dragul meu drag, daca tii la fata ta si esti constient ca puteti fi fericiti impreuna, alege sa o iubesti!
am fost de-a lungul vremii si de o parte si de alta a baricadei si am inteles ca indiferent cine o practica si indiferent daca se afla sau nu, infidelitatea distruge chiar si cea mai mare iubire. hm.. oare mai era iubire?

mi casa, tu casa

5 ani am visat-o impreuna. acum am vazut-o. frumoasa.. plina de viata... casa pe care mi-am dorit-o. dar nu e a mea, ci a lui. el a reusit sa transforme in realitate visul meu, insa realitatea ii apartine doar lui.
In realitatea mea ramane visul. Odata voi avea si eu casa mea culorata in dragoste.
Ma bucur ca macar am putut sa te inspir pe tine. Stiu ca au fost momente cand te-ai gandit la mine in timp ce mai aranjai cate ceva. Stiu ca te intrebai daca mie mi-ar fi placut. Si stiu ca ti-ai dorit sa-mi fi placut. Si da, imi place. Poate nu vei crede, dar ma bucur pentru tine. Tot ce as mai vrea este sa te vad mai des fericit, sa fii constient de tot ceea ce ai si de frumusetea vietii tale. Pretuieste-o!
Ti-o spune un om care e nevoit sa se hraneasca cu frumusetea vantului sau a apusului, pentru ca propria viata ii da mai degraba lectii de estica a uratului.
In lipsa de alte ocupatii, astept cu nerabdare poze cu un anumit balansoar, sub un anumit copac, intr-o anumita curte, a unei case.

curajul de a fi nefericit

Week-end-ul trecut s-a intamplat sa vad un film. Shell we dance? Nimic spectaculos. Comedioara romantica americana. Un tip pe la 45 ani, cu o familie fericita (am zis ca e film american, nu?), job satisfacator, dar plictisitor, cum era de asteptat, trece frecvent pe langa o scoala de dans la a carei fereastra apare mereu o silueta feminina care il atrage. Impins de ... habar n-am.. ce-i impinge pe toti probabil... tipul se duce la clubul respectiv si se apuca sa ia lectii de dans, cu ochii pironiti pe fundurile feminine ce se perindau intamplator prin zona. Nu iese nimic cu tipa, (nu ca n-ar fi vrut el), dar incepe sa-i placa omului sa danseze si ajunge sa se duca frecvent, fara sa ii spuna sotiei despre programul lui after job, evident. Ii era rusine sa recunoasca faptul ca danseaza sau il apasa putin constiinta stimulului sub care s-a apucat de dans? Who knows? Ma rog.. intr-un final sotia afla, rasufla usurata ca macar nu e infidel, dar tot face o scena acolo, de amorul artei, ca de ce a mintit-o, de ce nu i-a spus ce i se intampla... chestii de genul asta.
Ei, si-acum apare elementul interesant. Ce credeti ca raspunde omul? Ca i-a fost rusine sa recunoasca faptul ca, in ciuda vietii frumoase si implinite pe care o avea, era nefericit!
Hop, mi s-au aprins beculete! Parca am intalnit si eu chestia asta asta, undeva, prin viata mea.
Un el pe care l-am setat atat de fix pe "obligatia" de a ma face fericita incat nici nu a conceput sarmanul ca ar putea pune si problema propriei ne/fericiri. "Sarmanul"... a fost "nevoit" sa isi rezolve problema cum a putut el, mai cu una, mai cu alta... Of, of... L-am inteles. Il "destresau" fetele, ca acumulase atat stres tot incercand sa ma faca pe mine fericita.
Alta data... o ea, a prins curajul de a-si exprima, bland si putin amar, stropul ei de nefericire:"sunt putin tristutza pentru ca simt uneori ca tu nu ma iubesti la fel de mult cum te iubesc eu" Un sms. Ce a urmat? Pedeapsa! Ce curaj? Asta e de-a dreptul impertinenta! Indraznesti sa te plangi? (cand eu de fapt te iubesc atat de mult, se subintelegea ;). Ei, hai sa iti dau si motive! Zise el si pleca la shopping in Mall cu alta. :)
Concluzia? Sa spui sau sa nu spui ca esti nefericit? Sa iti ceri partea de fericire sau sa ti-o iei singur cum te pricepi mai bine? Sunt de fapt mai muuulte variante si e mult de vorbit. Nu o voi face.
Inchei cu cateva cuvinte pe care le-am auzit candva: nimeni nu te va iubi vreodata suficient de mult cat sa te protejeze de el insusi.

primavara in sepia

De ceva timp tot studiez oferta de camere foto. Aveam si eu un fix (in aceasta privinta, doar unul) - sa-mi iau camera cu functie sepia. Ca orice idee fixa, nu mai avea o justificare foarte clara, daca o fi avut vreodata... Nu stiu cum sunt altii, dar eu, odata ce am realizat lucrul asta, am inceput deja sa fiu mai flexibila. Apoi a venit intrebarea: de ce imi trebuie functie sepia?
Ca sa imi vad propria-mi fata in culori pamantii? N-am nevoie, ca oricum nu m-a facut natura prea imbujorata. Atunci?
Vreau foarte mult sa surprind primavara. O vreau sepia? O, nu!!! E atat de multa culoare in primavara. Si atat de putina receptivitate a ochiului nostru. Inca nu am observat verdele, florile fug din raza noastra vizuala inainte sa le constientizam prezenta (frumusetea nici atat!), copacii se confunda cu betonul, copiii fac doar zgomot, indragostitii ne fac in ciuda, asa ca mai bine sarim si peste ei... o intreaga primavara ignorata. Nu este suficient sepia? O lentila speciala aplicata direct retinei noastre.
Exista aparate foto cu fuctie anti-sepia? Un aparatat care sa ne trezeasca sufletele la culoare?Asta voi cauta! Vreau o primavara ca sufletul meu - in culorile curcubeului!