fata cu rochie verde

Era cam ametita de amintirea ploii de azi-noapte si i se parea greu sa-si ridice talpile si sa ocoleasca micile baltoace care isi petreceau ultimele ore de viata sub soarele diminetii de mai in care se intorcea spre casa fara graba, dupa inca o noapte nebuna inecata in alcool si nori de fum pe terasa unui bloc, impreuna cu aceiasi prieteni necunoscuti. Cu ochii pe jumatate inchisi – cealalta jumatate o tinea deschisa ca sa vada primavara tarzie care semana atat de tare cu viata ei – isi urma pasii fara sa gandeasca. Nu era nevoie, pentru ca pasii ii stiau bine drumul; indiferent de directia din care venea, drumul era mereu acelasi. Nu a reusit niciodata sa-si explice asta, dar nici nu a insistat, multumindu-se ca a scapat de o mare grija, ea care niciodata nu a stat prea bine cu orientarea, si ca poate sa petreaca tot timpul asta pana acasa plutind in vise si ticluind planuri de evadare sau bajbaind printre amintirile din lumea ei alunecoasa.

I se derula acum in minte o alta dimineata de mai, la fel in insorita si cu acelasi aer dulceag apasator, care se aduna de fiecare data in prezenta unui corp parasit de spirit. Era copila si privea totul ca pe o piesa de teatru jucata pe o scena inalta, intr-o sala ingusta si galbena, cu un singur sir de scaune pentru spectatori si cu usile inchise in spatele scaunelor, ca sa nu poata iesi nimeni pana cand piesa se va fi sfarsit. Era in strada, mica in multimea de oameni opriti, ca si ele, sa priveasca si o tinea strans de mana pe bunica-sa. O tras-o de cateva ori ca sa o convinga sa mearga de acolo, pentru ca nu voia sa vada o inmormantare, dar bunica ii raspundea ca ar fi pacat sa plece fara sa o vada pe fata care a murit, frumoasa ca o printesa, care si-a rugat parintii sa nu o imbrace in rochie de mireasa, cum se obisnuieste sa fie imbracate fetele care mor inainte de a se casatori. Refuza sa vada o moarta, oricat de frumoasa ar fi fost, pentru ca nu credea ca printesele mor. A mai incercat o data sa isi traga bunica din multime, dar aceasta nici nu a bagat de seama zvacnirea mainii ei, sau s-a prefacut ca nu baga de seama, si atunci a inteles copila ca un zavor greu a inchis usile in spatele ei si ca nu ii ramane altceva de facut decat sa priveasca la scena inalta pe care avea sa paseasca in curand printesa disparuta. A slabit stransoarea cu care ii tinea mana bunicii ca sa nu ii mai arate ca se teme. Daca tot va asista pentru prima data in viata la o piesa cu actori morti, o va face curajos, nu-si va intoarce ochii, nu va strange pumnii, va ignora golul acela de aer rece care ii curge prin caile tubulare ale gatului si mirosul dulceag care devenise inecacios.

Povestea fetei pe care o asteptau toti ca pe o zeita zbura de colo-colo, toti pareau sa stie o bucatica din viata ei, pe care cautau sa o lipeasca de alta frantura, detinuta se pare de vecinul de trotuar. Teama a parasit-o natural cand a inceput sa se imprieteneasca putin cu aceasta fata de 18 ani despre care se spune ca a zambit pana in ultimele sale clipe. Ar fi vrut sa fie inmormantata in sarafanul albastru de la uniforma scolara, asa cum erau imbracati toti colegii ei care o asteptau acum in fata portii, dar parintii au rugat-o sa poarte o rochita usoara, pentru ca dincolo sa poata sa danseze, asa cum ii placea sa o faca si aici cand inca era sanatoasa.

S-a facut liniste pe trotuar cand in curte s-a auzit un strigat sfasiat. Si-a tinut rasuflarea pentru ca a inteles ca in sfarsit urmeaza sa o vada pe fata din poveste si s-a inaltat putin pe varfuri, convinsa ca in curand o sa o vada pasind usor in aer, la cativa centimetri deasupra pamantului, intr-o rochie lunga de matase lucitoare care atrage razele soarelui atat de tare incat incepe ea insasi sa lumineze ca un soare. Nu intelegea de ce plang oamenii pe care ii auzea din ce in ce mai tare si pentru ca incepea sa i se faca teama a renuntat sa-i mai auda. Bunica a tras-o dupa ea pana au ajuns in fata, a gasit un loc langa poarta si a luat-o in brate ca sa poata vedea mai bine. “O aduc!” Cum adica o aduc? De ce trebuie sa o aduca cineva? Nu pluteste singura?

Intrebarile au amutit cand a vazut fluturii. Zeci de fluturi galbeni, mici, au alunecat de dupa soare si au inceput sa zboare in cercuri in fata casei. Doi tineri au aparut in usa, tinand pe umerii lor o cutie mare si au inceput sa paseasca incet, urmati de alti doi tineri, care tineau aceeasi cutie de marimea unui om. E patul ei… a inteles. Un pat de flori purtat de patru cavaleri, in care doarme linistita printesa. Din cauza asta nu pluteste cu pasi cuminti deasupra pamantului, cum si-a imaginat-o ea; pentru ca doarme. Fluturii ii danseaza deasupra, unii i se asaza pe florile din par, altii se inalta repede spre cer si coboara in valuri, desenand in aer o scara. Cavalerilor le-a crescut parul pana la umeri si hainele li s-au poleit cu aur. Patul de flori se revarsa si se inalta, lalele rosii si roz curg spre pamant si il acopera, iar fluturii incep sa bata din aripi un cantec de primavara. Desi pare ca viseaza, printesa danseaza usor in rochia ei verde crud. Fluturii ii culeg suvite subtiri din parul lung si fin si i le ridica in aer, altii o inconjoara, i se asaza in poala, o cuprind si o imping usor, aratandu-i scara. Se ridica suav ca un gand, amestecand verdele rochiei cu albastrul cerului deschis.

Se auzi din nou plansul ca un tipat de dincolo de lume si copila se trezi privind, fara sa inteleaga, o gramada de oameni intunecati ce inconjurau o masina uriasa plina de flori, pe care era asezat un sicriu gol. A auzit zgomotul greu al zavorului ridicat. “bunico, hai sa mergem. s-au deschis usile.” Bunica se apleca si ridica ceva de jos. Ii deschise pumnul si ii puse in palma o moneda mica de 5 bani. “sa o pastrezi. e ban de la mort, poarta noroc.”

Uitase de fata cu rochie verde si de moneda norocoasa. Au trecut douazeci de ani de atunci. Bunica nu mai e, iar la inmormantarea ei nu au luat-o, dar e convinsa ca fluturii au fost acolo, ca sa ii arate calea, asa cum pasii ei ii arata de fiecare data drumul spre casa.

intamplari (prietenului meu necunoscut)

ti-am promis ca iti scriu... ce sa-ti zic despre mine? primul lucru care imi vine in minte este ca a trecut mult pana sa devin ceea ce sunt.

ma gandesc ca sunt in egala masura rezultatul intamplarii si al deciziei de moment. s-a intamplat sa fiu, ca adolescenta, mai temperamentala si mai intransigenta cu baietii decat erau prietenele mele. intamplarea a facut ca intr-o zi, pe cand aveam 15 ani, Roxana sa imi spuna “razbuna-ne tu. razbuna-te tu pe toti barbatii!” iar in momentul acela fatidic sa cred ca mi s-a revelat sensul existentei mele. J in acea clipa mi-am decis cursul urmatorilor cativa ani. si poate ca nici acum prietenele mele care m-au vazut in anii adolescentei mereu puternica si dura, critica si uneori necrutatoare, nu si-au dat seama ca am fost asa pentru ele, pentru ca de fapt tot timpul am raspuns imaginii lor despre mine si m-am conformat portretului pe care mi l-au facut pana la identificare. mi-a si placut, nu voi nega, intotdeauna am avut o predilectie pentru personajul negativ.

tot intamplarea a facut sa primesc in viata mea prea multi baieti care m-au lasat sa-mi joc rolul de scorpie si m-au aplaudat la scena deschisa cu batai frenetice de inima ori de cate ori scenariul imi cerea sa-i ranesc. i-am ranit la cerere. fie ca mi-o cerea publicul insetat de sange al coridei, fie ca mi-o cerea trufia mea de actor de succes, fie teama de a reactiona altfel decat asa cum am repetat, fie ca mi-o cereau chiar ei fiind atat de slabi incat trezeau in mine instinctul vanatorului hipnotizat de frica electrizanta a victimei. nu stiam sa mai fiu altfel decat asa cum invatasem sa fiu. abia acum, povestindu-ti tie, realizez cat de lipsita de libertate am fost in perioada aia. din anii adolescentei mele invat mereu sa privesc cu condescendenta personajele negative, pentru ca stiu ca toate ascund o slabiciune sau o neputinta. Sufeream si eu, chiar daca nimeni, niciodata nu mi-ar fi ghicit lacrimile.

intr-o zi l-am facut sa planga.

“spune-mi ca nu e adevarat! spune-mi ca el minte si eu te voi crede pe tine!”

atunci a fost prima data cand nu am putut sa mint. l-am privit fix, constienta fiind ca el cauta in privirea mea adevarul. dar n-am avut curajul sa ii arat lacrimile si regretul, pentru ca in mine mandria era inca prea puternica. nu am putut sa il mint in doua cuvinte, dar nici sa recunosc adevarul intr-o privire. am stiut atunci ca am fost infranta si ca voi cadea peste el.

“de ce irinuca mea? de ce ea?”

ea. ea. ea. cine e ea? ce stii tu? tu o stii pe irinuca a ta care te iubeste si te adoarme seara cu povesti de iubire pura, iar irinuca a ta e atat de mica si bine acunsa in irina care te-a inselat si te-a mintit cu nepasare. ea. ea. ea. tu vorbesti de o ea pe care eu nu o las sa traiasca. si plangi ca prostul pentru ea, in timp ce ea e atat de proasta ca nici macar acum nu are curajul sa strige tare ca exista!

in lacrimile iubitului intinse pe perna si in pumnii stransi a neputinta am gasit raspuns la intriga tineretii mele. aveam 21 ani si eram irinuca. la 21 ani am recunoscut ca nu sunt asa cum m-am construit si ca e in mine ceva mult mai puternic decat mandria, vanitatea, egoismul si rautatea pe care le-am practicat ani la rand. a fost momentul in care am decis sa fiu eu si in care a inceput marea lupta. ma opresc aici cu povestea de azi.

am scris cu totul si cu totul altceva decat imi propusesem sa iti scriu. nu imi place unde am divagat, dar pana la urma e si asta o parte din mine pe care e mai bine sa o stii. n-am fost mereu ca azi si nici nu sunt. ma mai suprind cateodata zambind la vreun gand al irinei de demult. chiar daca a fost o tampita, mi-e draga, sa stii. iar cand incerc sa-mi reasez adolescenta, pur si simplu nu o vad altfel.

o sa-ti mai povestesc despre ea.

prietenului meu necunoscut

Dragul meu,

iarta-ma ca nu ti-am scris niciodata. ai dreptate, faptul ca nu te cunosc nu justifica deloc gestul meu. faptul ca nu existi ar putea sa cantareasca putin in favoarea mea, dar din pacate nu am nicio dovada si nu ma pot scuza cu argumente demontabile la cea mai simpla analiza. de unde stiu eu ca nu existi? a? m-ai incuia imediat, asa ca abandonez orice incercare de protest si recunosc ca sunt vinovata. nu am nicio scuza pentru faptul ca nu ti-am scris atata vreme. aproape 28 ani... pentru primii sapte am un motiv admisibil si oricat de carcotas ai fi nu poti sa te superi pe un copil care inca nu stia sa scrie! sa fim rezonabili...

nu ti-am scris tie, dar am inceput sa-ti povestesc, fara sa am idee ca citesti randurile mele, prin clasa a patra, compunerea aia pentru care am luat singurul 10 din clasa. pana si ana sandru a luat mai putin atunci, desi ea era talentul "literar" al clasei, recunoscut si reconfirmat cu fiecare ocazie pana atunci, in clasa a patra, ti-am zis, cand am scris pentru prima data despre mine. intr-o compunere despre jocurile copilariei, pe care as fi putut sa o tratez simplu, vorbind despre sotron si baba-oarba, ca si ana sandru de altfel, dar in care am ales sa povestesc cum visez eu o zi de joaca, de-a copiii rataciti in padure si nevoiti sa traiasca pe cont-propriu, intr-o casa improvizata, construita de baietii de la bloc, foarte real zugraviti, intre care se distingea evident marius (dinca) - numele de familie nu l-am specificat in compunere, dar acum nu pot sa-i rostesc prenumele fara nume, au ramas un complex indisolubil - ceea ce a fost o neglijenta din partea mea pentru ca practic am recunoscut in fata intregii clase ca eram indragostita de el, iar marian, coleg si vecin in acelasi timp, a avut cu ce sa ma santajeze o buna bucata de vreme, pana cand i-am zis ca poate sa-i spuna lui marius orice, ca oricum stie. niciodata nu am fost subtila cand m-am indragostit...

nu o sa-ti vorbesc acum despre iubirea mea neimpartasita pentru marius dinca. mi-am amintit de omul asta pentu ca prima data cand ti-am scris despre mine, am scris despre el. daca as fi stiut macar ca iti scriu tie poate m-as fi concentrat mai mult pe mine. uitandu-ma in urma acum realizez ca aproape de fiecare data cand am scris despre mine am scris despre un el, am chiar si un blog pe care l-am deschis special ca sa scriu cu si pentru si despre un alt el, fara sa realizez lucrul asta pana la sfarsitul istoriei. dar blogul este alta poveste. poate ar trebui sa ti-l arat si asa s-ar scurta mult scrisosarea mea catre tine, dar nu vreau sa citesti tu ceva ce nu ti-am scris tie. tu esti prietenul meu necunoscut care a asteptat atat de mult un semn de la mine. meriti sa-ti scriu doar tie, sa ma compun pentru tine din momente retraite impreuna si sa devin amintirea ta si doar a ta.

era tarziu cand am inceput scrisoarea. acum e dimineata. nu stiu prea bine ce am facut intre timp, dar cred ca am dormit si m-am trezit obosita sau ocupata si grabita, asa ca am continuat lapidar fraza lasata suspendata, ca sa nu incep cu lucruri neterminate, iar acum te las, dragul meu, sa te obisnuiesti putin cu mine, pentru ca de astazi iti voi scrie mereu si tu vei ajunge sa ma pastrezi, vrei nu vrei, in memoria ta imaculata. poate vei pune tu ordine in mine si ma vei aseza in cutiute dreptunghiulare pe care le vei potrivi ca un joc de tetris sau poate ma vei aduna asa cum sunt, haotica si expansiva, si-mi vei oferi doar o bagheta subtire pe care sa ma inalt ca o planta cataratoare salbatica. habar n-am... nu te cunosc, nu stiu cum ma vei cunoaste si nici macar de ce vrei sa ma cunosti, dar pentru ca m-ai rugat atat sa iti spun despre mine, iti voi scrie.

mai tarziu

2009

ninge in Bucuresti. peste strazile pe care gandurile imi poarta zambetul.
La multi ani 2009! La multi ani tuturor!