Manifest impotriva capsulei

Traim doi cate doi, traim in familii, traim intre prieteni si totusi traim fiecare in capsula lui, conecati la celelalte capsule prin capilarii marunte: Ce mai faci? Ai mancat? Ce facem diseara? Cum a fost la munca?

Bine. Da. Nu stiu. Bine

La ce te gandesti?

La nimic.

Mutenia cotidiana.

Hai sa ne mai uitam la un film, ca sa mai scapam doua ore de noi, sa umplem aerul timpului nostru, ca sa nu apara in el particule de intrebari. Iubeste-mi corpul care zace, mut, langa corpul tau. Iubeste-mi absenta, camuflata sub acest morman cald, in care bate o inima pe care am bagat-o intr-o punga si am sigilat-o, ca sa o tin in siguranta. Tu stii ca bate, doar ti-am zis candva. Ce o mai face sa bate, ce o face sa stea, ce culoare are dimineata, bla bla bla bla, bla bla... cine are nevoie de complicatii? Iubeste-mi corpul.

Mutenia se materializeaza intr-o membrana galbuie, cu multe straturi, ca o burta de miel curatata de maruntaie, care iti acopera gura. Se autointituleaza „normalitate” si incepe sa penalizeze orice incercare de a o rupe. Un „te iubesc” e o crapatura urata in membrana; ustura. „Imi pare rau” doare peste masura. Exclus! „Ajuta-ma”? Doamne fereste!!!! In general, orice cuvant care ar obliga la alte cuvinte, este din start inghitit.

Mutenia este dotata cu un mecanism de autoconservare foarte eficient: iluzia libertatii. Te face sa crezi ca orice forteaza membrana atenteaza asupra libertatii tale si te obliga sa abdici de la „normalitate”. Iar asta te intareste si mai mult in instrainarea ta, in care te simti confortabil pentru simplu motiv ca ti se pare ca e „normala”. Asa sunt toti. Si totusi, te intrebi: oare altii cum reusesc?

Nu stiu eu raspunsul; eu ma numar printre cei care nu au reusit. Dar ma gandesc ca daca unii au reusit, atunci poate ca nu toti sunt asa.

Sunt cuvinte fara de care putem trai si cuvinte de care avem nevoie ca de aer. Sunt cuvinte care dau cele mai simple solutii, atunci cand problemele par atat de complicate. Sunt cuvinte care inlatura cosmaruri. Cuvinte cunoscute, pe care o inima libera le-ar darui ca pe o rasuflare.

Oare cum altii reusesc? „Si de ce noi nu?” Asta ai vrut sa intrebi?

Pentru ca noi nu ne-am astupat faliile.

Fiecare cearta produce o falie, rupe ceva, dar, in acelasi timp, ii lasa impacarii sansa sa puna altceva in loc. Ruptura cere o reconectare. „Te iubesc”, „imi pare rau”, „ajuta-ma”, „promit” sau, pur si simplu, sex de impacare. Ceva-ul care apropie.

Falia deschide alte falii, distanta creeaza distanta, iar mutenia, de pe tronul ei, ridica din umeri si te consoleaza, spunandu-ti ca asa e normal, ca iubirea aia nu era buna, pentru ca nu a inteles normalitatea ta si ca va veni odata o iubire fara „probleme”, care sa te lase sa taci linistit, liber in membrana ta din ce in ce mai opaca.

Nu ma voi opune eu entuziasmului de a crede in iubirea fara probleme, pentru ca si eu sunt o idealista si, impotriva tuturor semnalelor, am continuat sa cred in iubire. Inca mai sper si mai astept iubirea aia atat de mare incat sa depaseasca toate problemele, iubirea care le rezolva sau le rabda, care traieste umpland faliile, stergand cu un cuvant durerile, inecand mandriile si spargand capsulele.