oamenii din mine

am observat ca de la un timp nu mai sunt oameni noi. cei pe care i-am lasat in urma, eu sau timpul, revin in viata mea pe neasteptate, recompusi din bucatele disparate, sub umbrela unui chip necunocut. aparent nou. in realitate, n-am mai intalnit de multa vreme pe cineva care fie pentru mine o aparitie unica, o creatie a prezentului, care sa-si castige in mine un loc neumblat. recunosc in oamenii care imi intra in viata umbre sau sclipiri ale celor care mi-au compus existenta pana acum, fiecare cu bucatica lui de zambet sau de umar, cu felul pe care-l credeam unic de a ma privi sau de a ma tine in brate, oameni care seamana cu adolescenta mea sau cu prima mea iubire, sau cu marea, si care imi trec prin fata ochilor fotografii vii ale trecutului.

trecutul asta pe care il iubesc si care pesemne ca s-a atasat si el de mine, pentru ca-i place sa ma invaluie. de fapt, nu stiu daca el ma adulmeca sau eu il chem, nostalgica si indragostita de tot ce-am simtit in oamenii care mi l-au compus, dar cert este ca il simt pulsand in prezent mai mult ca niciodata.

ca o maree. imi acopera tarmul perceptiilor si ma inunda cateva momente cu siluete si timpuri trecute, iar apoi se retrage si lasa sub soarele prezentelui nisipul fin de pe obrazul celui ce ma striga azi, pe numele pe care el mi l-a ales. si nimeni altcineva. e totusi ceva nou in oameni. eu, alta pentru fiecare.