fata cu rochie verde

Era cam ametita de amintirea ploii de azi-noapte si i se parea greu sa-si ridice talpile si sa ocoleasca micile baltoace care isi petreceau ultimele ore de viata sub soarele diminetii de mai in care se intorcea spre casa fara graba, dupa inca o noapte nebuna inecata in alcool si nori de fum pe terasa unui bloc, impreuna cu aceiasi prieteni necunoscuti. Cu ochii pe jumatate inchisi – cealalta jumatate o tinea deschisa ca sa vada primavara tarzie care semana atat de tare cu viata ei – isi urma pasii fara sa gandeasca. Nu era nevoie, pentru ca pasii ii stiau bine drumul; indiferent de directia din care venea, drumul era mereu acelasi. Nu a reusit niciodata sa-si explice asta, dar nici nu a insistat, multumindu-se ca a scapat de o mare grija, ea care niciodata nu a stat prea bine cu orientarea, si ca poate sa petreaca tot timpul asta pana acasa plutind in vise si ticluind planuri de evadare sau bajbaind printre amintirile din lumea ei alunecoasa.

I se derula acum in minte o alta dimineata de mai, la fel in insorita si cu acelasi aer dulceag apasator, care se aduna de fiecare data in prezenta unui corp parasit de spirit. Era copila si privea totul ca pe o piesa de teatru jucata pe o scena inalta, intr-o sala ingusta si galbena, cu un singur sir de scaune pentru spectatori si cu usile inchise in spatele scaunelor, ca sa nu poata iesi nimeni pana cand piesa se va fi sfarsit. Era in strada, mica in multimea de oameni opriti, ca si ele, sa priveasca si o tinea strans de mana pe bunica-sa. O tras-o de cateva ori ca sa o convinga sa mearga de acolo, pentru ca nu voia sa vada o inmormantare, dar bunica ii raspundea ca ar fi pacat sa plece fara sa o vada pe fata care a murit, frumoasa ca o printesa, care si-a rugat parintii sa nu o imbrace in rochie de mireasa, cum se obisnuieste sa fie imbracate fetele care mor inainte de a se casatori. Refuza sa vada o moarta, oricat de frumoasa ar fi fost, pentru ca nu credea ca printesele mor. A mai incercat o data sa isi traga bunica din multime, dar aceasta nici nu a bagat de seama zvacnirea mainii ei, sau s-a prefacut ca nu baga de seama, si atunci a inteles copila ca un zavor greu a inchis usile in spatele ei si ca nu ii ramane altceva de facut decat sa priveasca la scena inalta pe care avea sa paseasca in curand printesa disparuta. A slabit stransoarea cu care ii tinea mana bunicii ca sa nu ii mai arate ca se teme. Daca tot va asista pentru prima data in viata la o piesa cu actori morti, o va face curajos, nu-si va intoarce ochii, nu va strange pumnii, va ignora golul acela de aer rece care ii curge prin caile tubulare ale gatului si mirosul dulceag care devenise inecacios.

Povestea fetei pe care o asteptau toti ca pe o zeita zbura de colo-colo, toti pareau sa stie o bucatica din viata ei, pe care cautau sa o lipeasca de alta frantura, detinuta se pare de vecinul de trotuar. Teama a parasit-o natural cand a inceput sa se imprieteneasca putin cu aceasta fata de 18 ani despre care se spune ca a zambit pana in ultimele sale clipe. Ar fi vrut sa fie inmormantata in sarafanul albastru de la uniforma scolara, asa cum erau imbracati toti colegii ei care o asteptau acum in fata portii, dar parintii au rugat-o sa poarte o rochita usoara, pentru ca dincolo sa poata sa danseze, asa cum ii placea sa o faca si aici cand inca era sanatoasa.

S-a facut liniste pe trotuar cand in curte s-a auzit un strigat sfasiat. Si-a tinut rasuflarea pentru ca a inteles ca in sfarsit urmeaza sa o vada pe fata din poveste si s-a inaltat putin pe varfuri, convinsa ca in curand o sa o vada pasind usor in aer, la cativa centimetri deasupra pamantului, intr-o rochie lunga de matase lucitoare care atrage razele soarelui atat de tare incat incepe ea insasi sa lumineze ca un soare. Nu intelegea de ce plang oamenii pe care ii auzea din ce in ce mai tare si pentru ca incepea sa i se faca teama a renuntat sa-i mai auda. Bunica a tras-o dupa ea pana au ajuns in fata, a gasit un loc langa poarta si a luat-o in brate ca sa poata vedea mai bine. “O aduc!” Cum adica o aduc? De ce trebuie sa o aduca cineva? Nu pluteste singura?

Intrebarile au amutit cand a vazut fluturii. Zeci de fluturi galbeni, mici, au alunecat de dupa soare si au inceput sa zboare in cercuri in fata casei. Doi tineri au aparut in usa, tinand pe umerii lor o cutie mare si au inceput sa paseasca incet, urmati de alti doi tineri, care tineau aceeasi cutie de marimea unui om. E patul ei… a inteles. Un pat de flori purtat de patru cavaleri, in care doarme linistita printesa. Din cauza asta nu pluteste cu pasi cuminti deasupra pamantului, cum si-a imaginat-o ea; pentru ca doarme. Fluturii ii danseaza deasupra, unii i se asaza pe florile din par, altii se inalta repede spre cer si coboara in valuri, desenand in aer o scara. Cavalerilor le-a crescut parul pana la umeri si hainele li s-au poleit cu aur. Patul de flori se revarsa si se inalta, lalele rosii si roz curg spre pamant si il acopera, iar fluturii incep sa bata din aripi un cantec de primavara. Desi pare ca viseaza, printesa danseaza usor in rochia ei verde crud. Fluturii ii culeg suvite subtiri din parul lung si fin si i le ridica in aer, altii o inconjoara, i se asaza in poala, o cuprind si o imping usor, aratandu-i scara. Se ridica suav ca un gand, amestecand verdele rochiei cu albastrul cerului deschis.

Se auzi din nou plansul ca un tipat de dincolo de lume si copila se trezi privind, fara sa inteleaga, o gramada de oameni intunecati ce inconjurau o masina uriasa plina de flori, pe care era asezat un sicriu gol. A auzit zgomotul greu al zavorului ridicat. “bunico, hai sa mergem. s-au deschis usile.” Bunica se apleca si ridica ceva de jos. Ii deschise pumnul si ii puse in palma o moneda mica de 5 bani. “sa o pastrezi. e ban de la mort, poarta noroc.”

Uitase de fata cu rochie verde si de moneda norocoasa. Au trecut douazeci de ani de atunci. Bunica nu mai e, iar la inmormantarea ei nu au luat-o, dar e convinsa ca fluturii au fost acolo, ca sa ii arate calea, asa cum pasii ei ii arata de fiecare data drumul spre casa.