prietenului meu necunoscut

Dragul meu,

iarta-ma ca nu ti-am scris niciodata. ai dreptate, faptul ca nu te cunosc nu justifica deloc gestul meu. faptul ca nu existi ar putea sa cantareasca putin in favoarea mea, dar din pacate nu am nicio dovada si nu ma pot scuza cu argumente demontabile la cea mai simpla analiza. de unde stiu eu ca nu existi? a? m-ai incuia imediat, asa ca abandonez orice incercare de protest si recunosc ca sunt vinovata. nu am nicio scuza pentru faptul ca nu ti-am scris atata vreme. aproape 28 ani... pentru primii sapte am un motiv admisibil si oricat de carcotas ai fi nu poti sa te superi pe un copil care inca nu stia sa scrie! sa fim rezonabili...

nu ti-am scris tie, dar am inceput sa-ti povestesc, fara sa am idee ca citesti randurile mele, prin clasa a patra, compunerea aia pentru care am luat singurul 10 din clasa. pana si ana sandru a luat mai putin atunci, desi ea era talentul "literar" al clasei, recunoscut si reconfirmat cu fiecare ocazie pana atunci, in clasa a patra, ti-am zis, cand am scris pentru prima data despre mine. intr-o compunere despre jocurile copilariei, pe care as fi putut sa o tratez simplu, vorbind despre sotron si baba-oarba, ca si ana sandru de altfel, dar in care am ales sa povestesc cum visez eu o zi de joaca, de-a copiii rataciti in padure si nevoiti sa traiasca pe cont-propriu, intr-o casa improvizata, construita de baietii de la bloc, foarte real zugraviti, intre care se distingea evident marius (dinca) - numele de familie nu l-am specificat in compunere, dar acum nu pot sa-i rostesc prenumele fara nume, au ramas un complex indisolubil - ceea ce a fost o neglijenta din partea mea pentru ca practic am recunoscut in fata intregii clase ca eram indragostita de el, iar marian, coleg si vecin in acelasi timp, a avut cu ce sa ma santajeze o buna bucata de vreme, pana cand i-am zis ca poate sa-i spuna lui marius orice, ca oricum stie. niciodata nu am fost subtila cand m-am indragostit...

nu o sa-ti vorbesc acum despre iubirea mea neimpartasita pentru marius dinca. mi-am amintit de omul asta pentu ca prima data cand ti-am scris despre mine, am scris despre el. daca as fi stiut macar ca iti scriu tie poate m-as fi concentrat mai mult pe mine. uitandu-ma in urma acum realizez ca aproape de fiecare data cand am scris despre mine am scris despre un el, am chiar si un blog pe care l-am deschis special ca sa scriu cu si pentru si despre un alt el, fara sa realizez lucrul asta pana la sfarsitul istoriei. dar blogul este alta poveste. poate ar trebui sa ti-l arat si asa s-ar scurta mult scrisosarea mea catre tine, dar nu vreau sa citesti tu ceva ce nu ti-am scris tie. tu esti prietenul meu necunoscut care a asteptat atat de mult un semn de la mine. meriti sa-ti scriu doar tie, sa ma compun pentru tine din momente retraite impreuna si sa devin amintirea ta si doar a ta.

era tarziu cand am inceput scrisoarea. acum e dimineata. nu stiu prea bine ce am facut intre timp, dar cred ca am dormit si m-am trezit obosita sau ocupata si grabita, asa ca am continuat lapidar fraza lasata suspendata, ca sa nu incep cu lucruri neterminate, iar acum te las, dragul meu, sa te obisnuiesti putin cu mine, pentru ca de astazi iti voi scrie mereu si tu vei ajunge sa ma pastrezi, vrei nu vrei, in memoria ta imaculata. poate vei pune tu ordine in mine si ma vei aseza in cutiute dreptunghiulare pe care le vei potrivi ca un joc de tetris sau poate ma vei aduna asa cum sunt, haotica si expansiva, si-mi vei oferi doar o bagheta subtire pe care sa ma inalt ca o planta cataratoare salbatica. habar n-am... nu te cunosc, nu stiu cum ma vei cunoaste si nici macar de ce vrei sa ma cunosti, dar pentru ca m-ai rugat atat sa iti spun despre mine, iti voi scrie.

mai tarziu