ti-am promis ca iti scriu... ce sa-ti zic despre mine? primul lucru care imi vine in minte este ca a trecut mult pana sa devin ceea ce sunt.
ma gandesc ca sunt in egala masura rezultatul intamplarii si al deciziei de moment. s-a intamplat sa fiu, ca adolescenta, mai temperamentala si mai intransigenta cu baietii decat erau prietenele mele. intamplarea a facut ca intr-o zi, pe cand aveam 15 ani, Roxana sa imi spuna “razbuna-ne tu. razbuna-te tu pe toti barbatii!” iar in momentul acela fatidic sa cred ca mi s-a revelat sensul existentei mele. J in acea clipa mi-am decis cursul urmatorilor cativa ani. si poate ca nici acum prietenele mele care m-au vazut in anii adolescentei mereu puternica si dura, critica si uneori necrutatoare, nu si-au dat seama ca am fost asa pentru ele, pentru ca de fapt tot timpul am raspuns imaginii lor despre mine si m-am conformat portretului pe care mi l-au facut pana la identificare. mi-a si placut, nu voi nega, intotdeauna am avut o predilectie pentru personajul negativ.
tot intamplarea a facut sa primesc in viata mea prea multi baieti care m-au lasat sa-mi joc rolul de scorpie si m-au aplaudat la scena deschisa cu batai frenetice de inima ori de cate ori scenariul imi cerea sa-i ranesc. i-am ranit la cerere. fie ca mi-o cerea publicul insetat de sange al coridei, fie ca mi-o cerea trufia mea de actor de succes, fie teama de a reactiona altfel decat asa cum am repetat, fie ca mi-o cereau chiar ei fiind atat de slabi incat trezeau in mine instinctul vanatorului hipnotizat de frica electrizanta a victimei. nu stiam sa mai fiu altfel decat asa cum invatasem sa fiu. abia acum, povestindu-ti tie, realizez cat de lipsita de libertate am fost in perioada aia. din anii adolescentei mele invat mereu sa privesc cu condescendenta personajele negative, pentru ca stiu ca toate ascund o slabiciune sau o neputinta. Sufeream si eu, chiar daca nimeni, niciodata nu mi-ar fi ghicit lacrimile.
intr-o zi l-am facut sa planga.
“spune-mi ca nu e adevarat! spune-mi ca el minte si eu te voi crede pe tine!”
atunci a fost prima data cand nu am putut sa mint. l-am privit fix, constienta fiind ca el cauta in privirea mea adevarul. dar n-am avut curajul sa ii arat lacrimile si regretul, pentru ca in mine mandria era inca prea puternica. nu am putut sa il mint in doua cuvinte, dar nici sa recunosc adevarul intr-o privire. am stiut atunci ca am fost infranta si ca voi cadea peste el.
“de ce irinuca mea? de ce ea?”
ea. ea. ea. cine e ea? ce stii tu? tu o stii pe irinuca a ta care te iubeste si te adoarme seara cu povesti de iubire pura, iar irinuca a ta e atat de mica si bine acunsa in irina care te-a inselat si te-a mintit cu nepasare. ea. ea. ea. tu vorbesti de o ea pe care eu nu o las sa traiasca. si plangi ca prostul pentru ea, in timp ce ea e atat de proasta ca nici macar acum nu are curajul sa strige tare ca exista!
in lacrimile iubitului intinse pe perna si in pumnii stransi a neputinta am gasit raspuns la intriga tineretii mele. aveam 21 ani si eram irinuca. la 21 ani am recunoscut ca nu sunt asa cum m-am construit si ca e in mine ceva mult mai puternic decat mandria, vanitatea, egoismul si rautatea pe care le-am practicat ani la rand. a fost momentul in care am decis sa fiu eu si in care a inceput marea lupta. ma opresc aici cu povestea de azi.
am scris cu totul si cu totul altceva decat imi propusesem sa iti scriu. nu imi place unde am divagat, dar pana la urma e si asta o parte din mine pe care e mai bine sa o stii. n-am fost mereu ca azi si nici nu sunt. ma mai suprind cateodata zambind la vreun gand al irinei de demult. chiar daca a fost o tampita, mi-e draga, sa stii. iar cand incerc sa-mi reasez adolescenta, pur si simplu nu o vad altfel.
o sa-ti mai povestesc despre ea.
Un comentariu:
Shivering winds...
Trimiteți un comentariu