adevar sau provocare

m-a provocat verow sa-i urmez exemplul si sa spun 7 lucruri despre mine pe care nu le stiu cunoscutii mei. :) eu nu sunt un om secretos! asta e clar pentu toti cei care ma stiu. chiar si eu m-am obisnuit cu ideea. nu cred ca exista nici macar un singur lucru despre mine pe care sa nu il fi spus cel putin unei persoane. pur si simplu simt nevoia sa impartasesc. si totusi, mai ales in ultima vreme, cand parca am luat-o razna mai rau ca niciodata, mi se intampla sa realizez uneori ca unele idei ce-mi flutura prin minte chiar nu sunt de spus. asta ca sa mentin aparenta unui om cat de cat normal, sau macar nu chiar nebun, ca ciudata stiu ca m-ati catalogat deja. :)
si ca provocarea Veronicai sa fie intr-adevar o provocare, am ales sa spun aici cateva din ideile crete care ma leagana uneori si unele lucruri pe care le stiu doar prietenii apropiati, care ma sfatuiesc calduros sa nu le mai spun nimanui. :) imi vor binele...

asa... imi iau inima in dinti:
1) singura data cand am zburat cu avionul am avut senzatia clara ca sunt... printesa norilor. va rog nu radezi inca!
2) acum doua seri am avut alta "revelatie": sunt o zana plutitoare. daca va spun ca era noapte, in parc, miros de magnolii, vant usurel, alunecam pe role si ascultam leonard cohen poate ma intelegeti. zic si eu... poate. :)
3) vreau sa seman cu o panseluta. no commnet.
4) prietenii apropiati imi spun mieluta si momarca. momarca nu stiu ce e, dar mi s-a zis ca e de bine. uneori insa am senzatia ca ma fraieresc. :)
5) am un catel martzian. perrito. din greseala mi l-a bagat gina in valiza ei cand a plecat de la mine si de cateva luni e la ea acasa, unde sta singurel si trist. cred sincer ca ii e dor de mine si ma intristez. desi e de plus.
6) visez sa umblu ametita, imbracata ca o nebuna, pierduta intr-o masa de oameni care ma ignora complet.
7) sunt in acelasi timp absurd de geloasa si absolut deloc geloasa. sunt in stare sa ma invinetesc de gelozie pe o actrita, cantareata, prezentatoare TV, insa sunt incapabila sa simt gelozie pentru o "amenintare" reala. intuiam asta de mult timp, dar mi s-a confirmat cand singurul individ care a avut proasta inspiratie sa incerce sa ma faca geloasa nu a obtinut decat sa imi provoace dezgust si sa ma indeparteze definitiv.

verow, cumpli con mi palabra. multumita? :)

se mai baga cineva? macar sub anonimat, aveti curaj? :)

putin minulescu

De ce-ai plecat?

De ce-ai plecat?...
Tu nu ştiai
Că-n luna mai,
Prin munţii cu păduri de brad,
Oricine-ar fi - femeie sau bărbat -
Potecile te duc spre Iad,
Şi nu, ca-n lumea basmelor, spre Rai?...

De ce-ai plecat
Cu vântu-n părul tău vâlvoi,
Când nici un glas nu te-a chemat?...
Tu nu ştiai
Că-n luna mai
Potecile sunt încă pline de noroi?...

De ce-ai plecat?...
Tu nu ştiai
Că-n luna mai
E luna primului păcat -
Păcatul care dintr-o glumă
Te prinde-n laţ şi te sugrumă
Şi-apoi te-aruncă-afară-n ploaie,
În lada cu gunoaie?...

Opreşte-te!...
Priveşte-n jurul tău...
Şi dacă nu ţi-ai murdărit
Pantofii de noroi,
Fă-ţi cruce
Şi întoarce-te napoi!...
Fă-ţi cruce
Fiindcă n-ai păcătuit
Decât în vis...
Şi visul s-a sfârşit!...

Iuli crede ca poezia asta mi se potriveste, iar eu cred ca Iuli are dreptate. si ma intreb, cat de transparenta sunt eu sau cat de bun psiholog este ea, din moment ce ne cunoastem doar de o luna si ceva. :)

bomboana amara

sindromul bomboanei amare. este o reactie psihica de disconfort resimtita atunci cand un individ primeste laude, recompense sau aprecieri nemeritate. desi a reputat un success, faptul ca la baza lui a stat o minciuna sau un act incorect afecteaza modul in care este receptat de catre individ. starea resimtita este de fapt de tensiune, in loc sa fie de bucurie, iar efectul asupra stimei de sine este invers asteptarilor.

va incearca senzatia ca stiti aceasta stare? ei, sa nu va mire ca e doar o senzatie vaga, pentru ca daca intr-adevar ati trecut prin asta, intamplarea a fost cel mai probabil cu mult timp in urma, in anii copilariei. sindromul bomboanei amare este specific copiilor si dispare odata cu maturizarea. :)

nu ma pot abtine sa nu zambesc. amar.

mi-am adus aminte de chestia asta ca raspuns la o intrebare retorica. se pare ca mintea mea functioneaza dupa cum vrea muschiul ei, total independent de sugestiile mele mai mult sau mai putin subtile – cand am nevoie de raspunsuri se uita lung (si cu capul putin inclinat inspre dreapta, parca o vad...), iar cand ar trebuie sa asculte in tacere, se trezeste facand conexiuni.

cum a putut? asta era intrebarea. niciun raspuns asteptat.

gandindu-ne la cel ce ne-a mintit, nu ne putem abtine sa nu-l tragem la raspundere pentru propriile noastre asteptari. ne-am fi asteptat ca ceva in el sa-l fi oprit sau macar sa-i fi pus bete-n roate, sa il fi zgariat, sa se fi agatat de constiinta lui cu unghiile… ne punem in locul lui (chipurile) si uimirea noastra creste si mai tare. “cum-a-pu-tut? vai, eu… eeeeeeeeeeeeeeu as fi intrat in pamant de rusine daca as fi facut asa ceva!” din exercitiul de simulare, rezultatul e mereu asta. daca ne trece insa prin capsor sa facem un alt exercitiu, de amintire, am constata cu surpriza ca “in locul lui” ne-am purtat exact la fel!

Ok..ok.. hai sa nu generalizez. vorbesc in numele meu de acum.

ce gandeam cand el ma privea cu drag si nu inceta sa se minuneze de cat de buna si speciala si iubitoare si extraordinara e iubita lui, iar eu, iubita cea ca nimeni alta, tocmai ma intorsesem de la celalalt? mi-era rusine de mine? simteam nevoia sa ma uit in pamant? realizam macar ca traiesc in minciuna? ma macina vreo disonanta? neah! un zambet sardonic era singurul care ma chinuia. trebuia sa il suprim, ca sa nu ma dea de gol, si imi era greu, in sensul asta! si in prostia mea –subliniez: prostia!!!!- inclinam sa cred ca “succesul” meu se datoreaza genialitatii mele. “clar, sunt geniala!” (btw, ati observat ca pseudo-geniul se manifesta mult mai simplu in malefic?) nici urma de tensiune, nimic amar in toata chestia asta.

am ajuns sa cred ca de fapt constiinta este un mecanism manipulabil, o marioneta pe care o jonglam cum vrem noi astfel incat sa nu ne disturbe confortul psihilogic si buna parere despre sine. un arbitru legat fedeles care priveste meciul din tribuna. poate a incetat sa se manifeste plenar si neconditionat inca din copilarie. de atunci toate bomboanele sunt dulci.

slava Domnului, copilul din mine a reusit sa fie resuscitat la un moment dat. i-am ascultat inima cu urechea si mi-am dat seama ca poate fi salvat. si am vrut sa-l salvez! a avut probleme serioase cu fierea o vreme, de la atata amar, saracul, dar si-a revenit si a invatat sa se fereasca.

ma gandesc ca in fiecare dintre noi e un copil care abia mai respira. si avem de ales intre a-i da o mana de ajutor si a ne transforma in niste criminali. iar decizia depinde de curajul nostru de a ne re-cunoaste.

cupidon si tainele barbatilor

Dupa cum spuneam, dragul meu, e randul tau sa-mi raspunzi la intrebari...

"cum reactioneaza barbatul prins sau suspectat ca insala?"

Tipuri de reactii ale barbatului prins ca insala

Aici trebuie sa recunoasteti, dragi femei, ca in astfel de situatii suntem mult mai originali decat voi. O femeie ar spune fara a gandi prea mult celebra replica: “Nu e ceea ce crezi.” Noi barbatii, ma refer la cei care au ceva la mansarda, derulam mii de scenarii in cap. E clar ca in fiecare barbat capabil se ascunde un regizor bun.

Exemplul acesta v-ar edifica: Ea se intoarce cu o zi mai devreme de la mama sa si isi gaseste barbatul in pat cu alta. Calm, inculpatul se ridica din pat explicandu-i sotiei ca este vorba de o colega noua de serviciu care nu are momentan unde sa doarma. Si asta se intampla in conditiile in care noua colega era dezbracata si dormea in pat cu el.

Sunt mai multe tipuri de reactii cum sunt si mai multe tipuri de barbati.

Prins ca insala e mult spus, fiindca ar trebui sa existe, daca nu flagrant, macar dovezi.

Si acum o sa enumar cateva reactii caracteristice:

1. Minciuna cu nerusinare pana in panzele albe(vezi cazul de mai sus)
2. Minciuna cu nerusinare pana in panzele albe, dar cu transfer de vinovatie. In sensul ca desi este vinovat reuseste sa intoarca situatia in asa fel incat o determina pe partenera sa creada ca este paranoica si excesiv de geloasa, inchipuita etc. Asta se aplica in cazul in care dovezile nu sunt suficient de solide.
3. Clasicul: Nu a insemnat nimic pentru mine. Aici e insa o capcana, pentru ca urmatoarele intrebari sunt destul de grele: Atunci de ce ai facut-o ? Eu nu-ti sunt suficienta? Aici se scoate mai greu camasa, dar se scoate: A fost impulsul de moment, nu stiu ce a fost in capul meu, dar jur ca nu o sa se mai intample niciodata. De ce crezi ca m-am intors la tine? Crezi ca a insemnat ceva curva aia? Am fost un om slab si recunosc, dar sa stii ca mi-am invatat lectia. Te iubesc. Si daca mai pluseaza cu o logodna avem si happy end.
4. Si cel mai tare e cel care nu neaga nimic, tace din gura, primeste mustrarile, lasa capul in pamant, e constient ca a gresit, dar pur si simplu nu mai are replica, nu ca nu ar putea, ci pentru ca e atat de comod sau poate ca e constient ca orice ar zice s-ar intoarce impotriva lui.
5. Mai e cel care a premeditat totul. Si astepta sa fie prins si certat pentru ca era prea las sa spuna stop unei relatii.

Lista poate continua (si VA continua) insa acestea sunt cele mai frecvente reactii. Asa e barbatul, un idiot. Diferenta e ca de obicei noi ne intoarcem la “oficiala” chiar daca avem scapari. Femeile nu. Femeile se indragostesc de celalalt de cele mai multe ori. Insa ce avem in comun unul cu altul este poligamia.

auto-pacaleala de 1 aprilie

din nou o zi trista. sa-i ia naiba de barbati infideli! de fiecare data cand mai aflu de cate unu, involuntar derulez si povestile-mi proprii. o poveste fara sfarsiiiiit... fa-ra sfar-sit...
ma intreb daca oamenii astia cumva au terminat aceeasi scoala, daca au luat cursuri comune de fraierit fraiere, pentru ca altfel nu prea pot sa-mi explic cum se face ca au toti aceleasi reactii, aceleasi texte si, la naiba!, aceeasi putere de convingere ca "ei nu!"
si pentru ca e 1 aprilie, mi-am amintit de aceeasi zi, cu vreo 10 ani in urma. s-a intamplat sa vina o prietena si sa-mi spuna ca are o prietena care are o prietena care zice ca prietenul meu e prietenul ei! soc. plansete. bocete. de ce eu? de ce el? el, ala care ma iubea ca pe ochii din cap... ma rog, tot tacamul...
si vine el. il iau tare din prima si-i zic ce stiu, il injur cum ma pricep mai bine si il dau afara. baiatul ce face? ma ia frumusel de-o aripa si-mi zice sa merg cu el. ma urca in masina si ma duce fix la gagica de la care a pornit totul, cea care spusese ca e combinata cu el. mi-o aduce si ma lasa singura cu ea. "intreab-o tot ce vrei tu!"
atunci a fost prima si ultima data cand am crezut ca m-a inselat si m-am inselat. nu, chiar nu facuse nimic. erau inventii.
ce ar fi trebuit eu sa invat atunci? - cum reactioneaza un barbat nevinovat! asa! te ia pe sus si-ti demonstreaza adevarul! nu fuge, nu se ascunde, nu amana, nu evita, nu se ataca pentru ca "n-ai incredere in el", nu face crize ca il agasezi cu obsesiile tale paranoice, nu, nu si nu!
si atunci... cum de am fost atat de ingrozitor de proasta incat nu mi-am dat seama, ani mai tarziu, in repetate randuri, ca omul din fata mea NU se comporta ca un nevinovat? ca doar aveam modelul, puteam sa fac o simpla comparatie.
am zis-o si o sa o mai zic: femeile sunt proaste, iar eu sunt cea mai proasta dintre ele!

mesaj catre viitorul meu iubit: stiu ca oricum faci eforturi considerabile sa iti joci rolul de barbat "altfel", dar te rog, daca tot ai reusit asta, mai fa un efort si atunci cand ma vei insela, fii si tu original in reactii, poate o sa ma pacalesti. pentru ca daca vei face la fel ca ceilalti PROMIT ca o sa ma prind de data asta! sa nu zici ca nu te-am anuntat!