emo kid

ieri am fost suparata toata ziua pentru ca eu nu pot sa fiu emo kid! vreau si eu sa fiu emo!!!! da' cum sa mai fiu kid cand am 27 de ani??? ah, ce ma oftica timpul asta, varsta, ridurile si fondul de ten care nu le acopera! bine ca's plina de cosuri, ca macar asa aduc a puberta. in fine... nu stiu daca de asta trebuie sa ma bucur sau nu...

acum trei zile am plecat de la serviciu hotarata sa ma duc direct sa ma tund. nu ma mai suportam asa, mi se parea ca parul meu e cel mai naspa din lume si daca nu schimb ceva la el il smulg cu totul. am intrat ca fulgerul in coafor si am intrebat de coafeza mea. cica nu e. si abia peste doua zile intra in tura. sa imi faca programare? doua zile? cine mai sta sa astepte doua zile? eu nu!

m-am dus acasa, am luat foarfeca (sau foarfecele, daca e sa vorbim corect) si tzaca-paca, gata fata! in mai putin de 5 minute ma uitam in oglinda si observam cu stupoare efectul impulsului meu creator. mi-am ciopartit efectiv o parte din breton, destul de adanc inspre crestetul capului, iar acum am un smoc de par taiat cu barda, rasculat in toate directiile. ei...asta e! ce mai pot sa fac? daca asta a iesit, asta sunt!

a doua zi am aflat si eu ca m-am tuns emo! :))

m-am bucurat eu ce m-am bucurat de aceasta intorsatura neasteptata a situatiei, pana mi-am dat seama ca vreau mai mult! (stii, asa se intampla de obicei... esti fericit pana te loveste ca nu ti-e suficienta fericirea asta. Doamne, ce prosti suntem!) mai mult emo! si uite de aici nefericirea..

nu-i corect! de ce sunt conditionata de varsta? de ce oamenii de 14 ani se imbraca intr-un fel si cei de 27 in altul? de ce eu, la 27 de ani, nu ma mai pot imbraca "emo"? :) vorba vine! ca de fapt, emo/ ne-emo, eu ma imbrac ca o nebuna oricum. cert e ca uneori imi vine sa ma imbarc spre spania si sa umblu o saptamana imbracata cum simt eu si sa cutreier strazile fara sa se holbeze nimeni la mine si mai ales, fara sa ma simt ca o inadaptata. inadaptata la varsta mea. pentru ca stiu ca asta sunt. :(

iar poza de mai sus este wallpaper-ul pe care il am pe pc-ul de la serviciu! :)

9 mai 2008

a trecut. asteptat 8 ani de zile... acest 9 mai doua mii ooooooopt si si-a permis sa treaca atat de banal. ma bucur doar ca am dus pana la capat nebunia a doi copii care se iubeau. dar in mod cert, de astazi, ma las de nostalgia zilelor in care "s-ar fi implinit...." tz ani de cand ne-am cunoscut.

si o concluzie trista: lucrurile pe care le astepti foarte mult timp contin intrinsec dezamagirea. :(

au mai ramas Salsa si Barcelona.

ruleta

am ajuns iar in punctul in care ma aflam acum vreo luna, o luna si ceva, cand ma intrebam daca nu cumva sunt nebuna de ma simt atat de... fericita, fara nici cel mai mic motiv. nu gasesc alt cuvant decat "fericita". poate e prea mult spus. daca stii tu altul mai bun care sa cuprinda il el euforie, zambet, pasul strengarului, energie, dezinvoltura, betie de mirosuri... te rog sa mi-l spui.

da, poate ca nu e fericire, dar e ceva ce-mi place al naibii de mult. data trecuta cand m-am simtit asa avem intuitia ca traiesc o premonitie si ca fericirea adevarata (a se citi justificata) ma pandeste. :) ei, n-a fost sa fie, asa ca mi-am invatat lectia si nu mai astept nimic de dupa colt, nicio fericire intemeiata, ba chiar ma "grabesc" sa ma bucur de tot ce apuc, sa insfac mirosuri de salcam si culori de apus pe cladiri, pentru ca nu stiu daca maine nu cumva o sa ma ofilesc din nou si o sa pierd tot.

mi s-a facut foarte dor de agronomie. acolo eram mereu fericita. agronomia mea frumoasa, cu miros de tei si prietenie. agronomia iubirilor mele.

acum opt ani, exact pe vremea asta, admiram primavara agronomiei in tristete. habar nu aveam ce mare fericire ma va lovi doar peste cateva zile! ce chestie... traim fara sa avem habar ca poate maine viata noatra se va schimba complet. maine in bine, binele in rau, raul in suferinta, suferinta in uitare, uitarea in prezent, prezentul in viata si viata in dragoste. si de la capat! :)

sunt asezata pe acul unei rulete. habar n-am unde se va opri de data asta, dar imi place la nebunie ameteala asta pe care mi-o provoaca rotirea.

putin mai libera

cand ziceam ca trebuie sa pastrez anumite lucruri din mine, care sa ma ajute sa supravietuiesc, nu m-am referit la jignirile si injuraturile cu care mi-am facut o reputatie candva! dar intr-adevar am nevoie sa ma accept in anumite aspecte si sa ma respect asa cum sunt, daca vreau sa am pace cu mine. chiar daca nu voi tipa, voi spune din nou ce am zis! fara intentia de a jigni, voi spune exact ce gandesc si ce simt, iar daca asta intamplator suna jignitor pentru anumiti oameni, vreau sa le amintesc ca spun ce vreau pe blogul meu, tocmai ca sa nu le spun lor in fata! iar in mintea mea la fel! gandurile urate, cuvintele si mai urate, trezite de oameni urati, evident, vor fi libere din nou!

m-am chinuit atat timp sa imi reprim orice gand urat, din dorinta mea de a a-mi gasi linistea, de a fi impacata. m-am chinuit sa iert, cand ma inca ma durea fiecare celula si clocotea in mine furia, si sa uit cand imi zvacneau tamplele de atatea amintiri care imi faceau sila. nici urma de liniste in asta! si atunci poate ca e mai bine sa las lucrurile sa curga firesc, sa nu ma mai oblig sa iert acum, sa nu imi mai blochez amintirile urate, sa nu ma mai simt vinovata pentru imi vine sa il injur sau sa-i scuip in fata scarba pe care mi-a provocat-o sau sa-i enumar categoriile in care le-am incadrat. in mintea mea, atat!

la urma urmei, daca ar fi fost un print acum as visa povesti, dar pentru ca a fost o broasca, nu-mi ramane decat sa ma scarpin de raie!

de iertat, sunt singura ca il voi ierta odata, asa cum am iertat si pe altii, cand voi fi atat de fericita incat nimic rau nu va mai avea loc in mine. cand voi iubi din nou. pana atunci, uite ca imi dau voie sa spun: esti un cacat invelit in poleiala!

primul pas

A trecut si Pastele. la mine s-a terminat exact in noaptea de Inviere. din pacate m-am regasit foarte greu dupa iesirea din post; m-am simtit ca si cand as fi fost aruncata din nou in lumea nimicurilor nimicitoare, lasata de capul meu, sa ma descurc. saptamana care a urmat am ratacit. la propriu. a fost in mine o izbire de toti peretii, revolta, sentimentul ca orice as face tot nu e bine si deci ca totul e inutil si epuizant. senzatia ca se scurge din mine Adevarul si ca raman singura, suspendata peste o prapastie prea mare ca sa ma mai pot agata de ceva sa ma intorc. mi-am pierdut si puterea de a ma ruga si voita si nazuinta si am ramas doar cu spaima goala ca vreau dar nu pot.

am fost la mare pentru ca mi-era dor de libertate. poti fugi de multe, dar nu si de ganduri. libera cu vantul si nisipul si apa am ramas impietrita in mine. si abia la intoarcere, sub o ploaie cu pietre, am realizat ca ma bucur de libertate in fiecare clipa, dar am nevoie de eliberare. ca de un viciu. trebuie sa ma las, asa cum m-am lasat si de fumat si de alte lucruri care nu imi aduceau nimic bun.

aseara m-am certat foarte rau cu cristi. nu imi vine sa cred in ce hal am tipat si ce am putut sa zic. nu am mai tipat de o vesnicie, iar cuvintele mi le-am masurat si ingradit de cateva luni bune, incat nici nu credeam ca mai sunt in mine. erau! si proprabil ca si ele simteau nevoia sa se elibereze. sau sa ma elibereze. aveam nevoie de o descatusare, cred eu, poate pentru ca dincolo de tot ceea ce am reusit sa fac din mine, cu ajutorul lui Dumnezeu, sunt totusi eu, irina cea impulsiva, cea care spunea dintr-o suflare tot ce-i venea in cap, asa cum ii venea, acid si jignitor de multe ori, crud, orb, dar atat de racoritor pentru ea. am reprimat-o, dar nu am putut sa o ucid, iar acum am realizat ca nici nu trebuie, pentru ca face parte din mine. sunt lucruri pe care trebuie sa le pastrez, tocmai ca sa reusesc sa fiu consecventa in schimbare. trebuie sa pastrez acele lucruri care ma ajuta sa supravietuiesc. am nevoie de echilibru, pentru ca sunt prea mica pentru marele pe care il caut, iar trecerea de la o extrema la alta ma poate arunca imediat in prapastie. dezmagirea e marginea ei, iar deznadejdea abisul.

ceea ce mi-a zis cristi si singurul lucru cu care am ramas din toata discutia noastra urlata este ca cel mai bine ar fi sa merg la un psiholog. imediat am facut legatura cu palida revelatie pe care am avut-o cand ma intorceam de la mare - trebuie sa "ma las". cuvintele prietenului meu mi-au trecut ca un bici subtire peste fata si intr-o secunda au dat o forma gandurilor mele pe care nu reuseam sa le exprim. deci admit ca am o problema, iar cand ai o problema in fata careia te vezi neputincios cel mai bine este, intr-adevar, sa ceri ajutor.

acum sunt la inceput. abia mi-am recunoscut problema - un soi de dependenta. si, asa cum i-am spus si lui cristi aseara, daca singura nu ii fac fata, voi merge la specialist. dar intai voi incerca sa o infrunt, prin fortele mele si intoarsa cu privirea spre cer.