A trecut si Pastele. la mine s-a terminat exact in noaptea de Inviere. din pacate m-am regasit foarte greu dupa iesirea din post; m-am simtit ca si cand as fi fost aruncata din nou in lumea nimicurilor nimicitoare, lasata de capul meu, sa ma descurc. saptamana care a urmat am ratacit. la propriu. a fost in mine o izbire de toti peretii, revolta, sentimentul ca orice as face tot nu e bine si deci ca totul e inutil si epuizant. senzatia ca se scurge din mine Adevarul si ca raman singura, suspendata peste o prapastie prea mare ca sa ma mai pot agata de ceva sa ma intorc. mi-am pierdut si puterea de a ma ruga si voita si nazuinta si am ramas doar cu spaima goala ca vreau dar nu pot.
am fost la mare pentru ca mi-era dor de libertate. poti fugi de multe, dar nu si de ganduri. libera cu vantul si nisipul si apa am ramas impietrita in mine. si abia la intoarcere, sub o ploaie cu pietre, am realizat ca ma bucur de libertate in fiecare clipa, dar am nevoie de eliberare. ca de un viciu. trebuie sa ma las, asa cum m-am lasat si de fumat si de alte lucruri care nu imi aduceau nimic bun.
aseara m-am certat foarte rau cu cristi. nu imi vine sa cred in ce hal am tipat si ce am putut sa zic. nu am mai tipat de o vesnicie, iar cuvintele mi le-am masurat si ingradit de cateva luni bune, incat nici nu credeam ca mai sunt in mine. erau! si proprabil ca si ele simteau nevoia sa se elibereze. sau sa ma elibereze. aveam nevoie de o descatusare, cred eu, poate pentru ca dincolo de tot ceea ce am reusit sa fac din mine, cu ajutorul lui Dumnezeu, sunt totusi eu, irina cea impulsiva, cea care spunea dintr-o suflare tot ce-i venea in cap, asa cum ii venea, acid si jignitor de multe ori, crud, orb, dar atat de racoritor pentru ea. am reprimat-o, dar nu am putut sa o ucid, iar acum am realizat ca nici nu trebuie, pentru ca face parte din mine. sunt lucruri pe care trebuie sa le pastrez, tocmai ca sa reusesc sa fiu consecventa in schimbare. trebuie sa pastrez acele lucruri care ma ajuta sa supravietuiesc. am nevoie de echilibru, pentru ca sunt prea mica pentru marele pe care il caut, iar trecerea de la o extrema la alta ma poate arunca imediat in prapastie. dezmagirea e marginea ei, iar deznadejdea abisul.
ceea ce mi-a zis cristi si singurul lucru cu care am ramas din toata discutia noastra urlata este ca cel mai bine ar fi sa merg la un psiholog. imediat am facut legatura cu palida revelatie pe care am avut-o cand ma intorceam de la mare - trebuie sa "ma las". cuvintele prietenului meu mi-au trecut ca un bici subtire peste fata si intr-o secunda au dat o forma gandurilor mele pe care nu reuseam sa le exprim. deci admit ca am o problema, iar cand ai o problema in fata careia te vezi neputincios cel mai bine este, intr-adevar, sa ceri ajutor.
acum sunt la inceput. abia mi-am recunoscut problema - un soi de dependenta. si, asa cum i-am spus si lui cristi aseara, daca singura nu ii fac fata, voi merge la specialist. dar intai voi incerca sa o infrunt, prin fortele mele si intoarsa cu privirea spre cer.
am fost la mare pentru ca mi-era dor de libertate. poti fugi de multe, dar nu si de ganduri. libera cu vantul si nisipul si apa am ramas impietrita in mine. si abia la intoarcere, sub o ploaie cu pietre, am realizat ca ma bucur de libertate in fiecare clipa, dar am nevoie de eliberare. ca de un viciu. trebuie sa ma las, asa cum m-am lasat si de fumat si de alte lucruri care nu imi aduceau nimic bun.
aseara m-am certat foarte rau cu cristi. nu imi vine sa cred in ce hal am tipat si ce am putut sa zic. nu am mai tipat de o vesnicie, iar cuvintele mi le-am masurat si ingradit de cateva luni bune, incat nici nu credeam ca mai sunt in mine. erau! si proprabil ca si ele simteau nevoia sa se elibereze. sau sa ma elibereze. aveam nevoie de o descatusare, cred eu, poate pentru ca dincolo de tot ceea ce am reusit sa fac din mine, cu ajutorul lui Dumnezeu, sunt totusi eu, irina cea impulsiva, cea care spunea dintr-o suflare tot ce-i venea in cap, asa cum ii venea, acid si jignitor de multe ori, crud, orb, dar atat de racoritor pentru ea. am reprimat-o, dar nu am putut sa o ucid, iar acum am realizat ca nici nu trebuie, pentru ca face parte din mine. sunt lucruri pe care trebuie sa le pastrez, tocmai ca sa reusesc sa fiu consecventa in schimbare. trebuie sa pastrez acele lucruri care ma ajuta sa supravietuiesc. am nevoie de echilibru, pentru ca sunt prea mica pentru marele pe care il caut, iar trecerea de la o extrema la alta ma poate arunca imediat in prapastie. dezmagirea e marginea ei, iar deznadejdea abisul.
ceea ce mi-a zis cristi si singurul lucru cu care am ramas din toata discutia noastra urlata este ca cel mai bine ar fi sa merg la un psiholog. imediat am facut legatura cu palida revelatie pe care am avut-o cand ma intorceam de la mare - trebuie sa "ma las". cuvintele prietenului meu mi-au trecut ca un bici subtire peste fata si intr-o secunda au dat o forma gandurilor mele pe care nu reuseam sa le exprim. deci admit ca am o problema, iar cand ai o problema in fata careia te vezi neputincios cel mai bine este, intr-adevar, sa ceri ajutor.
acum sunt la inceput. abia mi-am recunoscut problema - un soi de dependenta. si, asa cum i-am spus si lui cristi aseara, daca singura nu ii fac fata, voi merge la specialist. dar intai voi incerca sa o infrunt, prin fortele mele si intoarsa cu privirea spre cer.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu