defectul perfect

plecand de la un articol care trecea in revista defectele majore ale barbatilor, ca lista de compromisuri din care trebuie sa alegi la un moment dat, cand ajungi sa admiti ca printul nu se gaseste decat cu defect, m-am gandit ca ar fi un moment bun sa reflectez si eu la "defectele cu care as putea sa traiesc".

primul lucru pe care l-am remarcat la enumerarea din articolul respectiv a fost ca e prea scurta. in opinia autoarei, defectele MAJORE ale barbatilor sunt doar 5, dupa care defineste urmatoarele tipologii: "spritangii", lenesii, prostii, impotentii si afemeiatii. hai sa fac abstractie de o duzina de alte defecte maaaaaaaaaaaaaaari pe care le-as adauga eu pe lista si sa ma rezum sa analizez perspectiva deja deschisa.

exclud din start afemeiatii. nici macar nu stau sa comentez. nu le-as face nimic, doar i-as ocoli, daca ar fi atat de draguti incat sa ma anunte de la inceput ca au acesta mica, infima, insignifianta problemuta. e atat de mica incat nu considera niciunul sa aminteasca despre ea. mie mi-ar placea ca astia sa aiba un miros specific sau un girofar in frunte, ceva care sa-mi semnalizeze rapid ca e rost de fugit si mancat pamantul simultan.

spritangii - nu. n-am chef nici sa-mi petrec timpul singura, pentru ca el e la baute cu prietenii, nici sa ajung sa aud vreodata cea mai cretina scuza "eram beat, n-am stiut ce fac". ce sa o mai lungesc... e nu!

prostii.... eee aici treaba e putin mai complicata. am intalnit prosti si prosti. daca nu sunt si rai, sunt inofensivi. dar am intalnit si oameni cu o inteligenta sclipitoare si socant de idioti in acelasi timp! astia devin periculosi. pentru mine inteligenta care nu e dublata de intelepciune tinde sa valoreze tot cam cat prostia... asa ca... avand in vedere ca intelepti nu gasesti chiar pe toate drumurile, am toate sansele sa accept, cu o privire condescendenta, un (mai mult sau mai putin) prost.

impotentii. n-as vrea sa dezvolt subiectul. si totusi... :) initial eu compatimeam oamenii astia, dar am ajuns la concluzia ca in ziua de astazi, cand exista atatea si atatea tratamente, este inadmisibil sa fii impotent! ramai asa doar daca esti prea mandru sa admiti ca ai o problema si sa incerci sa ti-o rezolvi sau esti prea plin de tine si ai impresia ca suma calitatilor tale, culminand cu maiestria folosirii "celui mai puternic muschi din corp", compenseaza peste masura micile lipsuri. a-a! nu prea. concluzia ar fi ca daca (inca) esti impotent, atunci ai si grave probleme de caracter, deci nu, nu te-as vrea langa mine!

si au ramas lenesii... pe-astia ii inteleg cel mai bine, ca si eu am momente de maxima lene, numita eufemistic comoditate, in care as da orice sa fiu la mama acasa din nou si sa nu trebuiasca sa misc un deget. ii inteleg, dar nu ma dau in vand dupa ei. nu-mi plac, nu-s o bucurie la casa omului, probabil ca nervii mei ar fi puternic incercati de un specimen din categoria asta, dar, dupa principiul "raul cel mai mic", ei bine, eu as alege lenesul!

viziune: "draga irina, ia zi, cum e sotul tau? - oh, well... e lenes si cam prost. da' nu bea, nu merge la femei si ma ... de ma rupe. i'm sooo happy!" :)

hai fetelor, ganditi-va acum, voi ce ati alege?

another sweet november

imi zice verow sa scriu despre Sweet november. stiti toti filmul. eu l-am vazut de cateva ori. m-am indragostit de sara, cu hainele ei aruncate fara noima, colorata ca toamna, palida dar vie, alergand pe plaja, zambind tuturor, transformand moartea in iubire si iubirea in nebunie. in fiecare an, in luna noiembrie o regasesc pe sara. si pe mine in ea.

plang de fiecare data, fara exceptie. prima data am plans doar la sfarsit; eram tanara si fericita, eram iubita si nu recunosteam in film alta tristete decat pe cea a mortii. in ultimii ani plang de pe la inceputul filmului, continui in 2-3 reprize pe la mijloc si apoi in ritm sustinut pana la final. dar nu mai plang de tristete.

in toata povestea asta tragica, eu vad frumosul. de fapt, ca in orice poveste de iubire, daca judeci dupa final, esuezi in regret sau melancolie, dar daca ii vezi sublimul existentei in timp, te umpli de substanta ei si zambesti.

ce ma fascineaza pe mine in Sweet november este abandonul personajului masculin in fata unei lumi pe care nu o intelege si pe care toate forurile ratiunii sale o resping, din iubire. ma atrage ceea ce nu am avut niciodata, evident. ma atrage de fapt, cred eu, propriul meu vis de a-mi imparti lumea cu un om care sa rezite impulsului de a respinge ceea ce i se pare ciudat. care sa ma iubeasca atat-de-tare.

Sweet November este iubirea careia nu i te poti opune, e atractia inconstienta catre ceea ce te implineste, desi e tocmai ceea ce constient respingi. e iubirea invingatoare. sara moare, dar el a ajuns sa Traiasca. cu T. cum spuneam eu prin teoriile mele din anul 1 de facultate... a Trai inseamna "a simti".


ma gandeam ca anul asta sa nu-l mai vad. nu stiu sigur de ce... vreau sa traiesc un sweet november! sunt geloasa pe sara.

pana cand maine ne vom desparti

voiam sa scriu despre sweet november.
n-am mai apucat, pentru ca m-a lovit un acru de care nu cred ca voi scapa foarte repede. stau jos? stau jos. zi. si urmeaza vestea. sunt socata. nu pot nu pot nu pot sa cred asa ceva.

ii priveam cu admiratie - doi tineri frumosi, care se iubeau, erau tandri, se priveau cu drag, se tineau de mana, s-au indragostit si au decis ca vor sa ramana impreuna vesnic. s-au mutat impreuna din prima zi, au avut o nunta frumoasa dupa cateva luni.

mi-e sila sa povestesc mai departe.

"mi-a fost rusine sa nu ma mai marit, dupa ce anuntasem pe toata lumea ca am nunta"

plus o caruta de bani stransi la fericitul eveniment, pentru care doamna soacra mica si-a impins fata sa faca totusi nunta, ca nu-i bai sa divortezi apoi, daca iti castigi prin asta admirabilul statut de femeie cu bani. divortata, dar cu bani!

se pare ca dragostea se curmase brusc cand tanara mireasa, deja logodita la biserica cu barbatul visurilor ei, a constatat ca performantele sexuale ale acestuia nu se inaltau. la nivel asteptarilor, evident. suficient cat sa nu-l mai vrea pentru totdeauna, dar acceptabil de suportat cateva luni pana se va strange darul la nunta.

si probabil ca a socotit domnisoara intreprinzatoare ca darul va fi proportional cu dragostea afisata, de a jucat un teatru demn de aplauze, daca nu ar trezi de fapt repulsie.

ce ti-e acolo, un juramant mic in Biserica? ce mare lucru? ce mai e in ziua de azi o casatorie? un act amarat care asa cum se face se si desface, si top! esti din nou pe piata, proaspata ca o zambiluta si dornica sa cunosti inca o mare dragoste a vietii tale cu care sa reciti juraminte la altar.

nu mai zic nimic.

lucruri normale...

uite cum se termina si octombrie... nu sunt deloc de acord cu mirosul asta de iarna pe care il simt in fiecare seara. nu sunt de acord nici cu frunzele care aleg sa cada - mi se pare un egoism cras jocul lor de-a zburatul prin aer, cand lasa in urma un copac chel, deprimat si resemnat. inainte imi placeau frunzele astea colorate, pana sa ma izbeasca golul pe care il lasa in urma lor nepasatoare; acum stramb din nas cand le vad si ma uit in jos ca sa nu mai vad pomii despuiati. mi se face si mai frig.

n-am facut prea multe luna asta. nici macar revelatii n-am prea avut. am trait si eu ca un om normal. nu stiu daca asta e o veste buna, pentru ca incep sa ma plictisesc. ma intreb daca oamenii normali se plictisesc de normalitate. sper ca da, pentru ca altfel tocmai s-ar dovedi ca sunt anormala.

am fost sa aleg un inel de logodna pentru iubita prietenului meu si am realizat ca niciodata nu mi-am pus problema "cum as vrea sa fie inelul meu de logodna"... ca sa intru si eu in randul femeilor nor-ma-le am decis ca trebuie sa stiu macar atat lucru, asa ca de acum inainte, daca ma intreaba cineva, am raspunsul pregatit - clasic. :) credeam ca am scapat si de problema asta si am inchis subiectul logodnei cand...

intr-o noapte, stand rastignita pe burduful dintre vagoanele metroului, mi-a venit din senin ideea asta: mi-ar placea sa fiu ceruta in casatorie in metrou! noaptea. metroul este un loc foarte romantic cand e gol. iubitul obligatoriu in genunchi. fara trandafiri, petale, asternuturi de satin si lumanarele parfumate. si cred ca ar fi iarna, ca sa vedem la capatul scarilor rulante pe care le urcam alergand, luminitele de pe bulevard.

sfarsit in rate

ieri am trait un moment de panica. scurt. cateva secunde am simtit o teama ascutita ca o lance infipta in stomac. teama de fericire.
mi-am dat seama ca am depasit tot ce a fost greu, dupa ce in sfarsit saptamana trecuta am avut si confirmarea pe care am asteptat-o atata vreme ca sa pot merge linistita mai departe, iar acum nu-mi ramane decat un pas de facut ca sa fiu din nou fericita. mi-a fost teama sa-l fac.
tin minte ca acum cativa ani am mai trait senzatia asta. eram pe punctul de a ma indragosti atunci, eram incantata, entuziasmata de tot si de el, si totusi aveam momente cand ma durea ingrozitor trecutul pe care trebuia sa il las in urma. ma durea ca voi fi fericita cu altcineva. se pare ca asta e pretul pe care trebuie sa-l platesc pentru fericire - sa abandonez trecutul. stii cum o simt? ca si cand mi-as freca puternic cu smirghel peretii sufletului ca sa te razuiesc de pe ei. nici nu mai stiu daca ai crescut acolo sau te-ai nascut chiar din zid, ca un muschi de pamant; cum am permis, de ce n-am fost atenta? cu ce morfina sa ma ametesc acum ca sa suport sa te smulg din mine? trecutul meu.. mi-e mila sa te adandonez. fara mine nu mai esti nimic. vei disparea. ma simt atat de vinovata! eu sa fiu fericita si tu sa dispari...
e ultima faza a despartitii. orice rupere, in viata mea, se consuma in trei momente. momentul despartirii, in care ma doare ca ma abandonezi, momentul in care aflu ca esti cu alta, in care ma sfasie ca m-ai uitat si momentul in care o iau de la inceput, in care ma doare al naibii ca o voi face fara tine.