ploua, ploua, ploua!
topai ca o nebuna prin firma, de la geam la balcon, apoi la bucatarie, unde se zguduie acoperisul de sticla, ce romantic, ce inspaimantator, ce bine, ce-mi place, ce bine ca-mi place. ceva. nici nu mai conteaza ce. sunt exaltata, ca orice om anormal caruia nu i s-a mai intamplat nimic de vreo 3 zile, timp suficient sa i se para o vesnicie de plictiseala. si mai e si aroma asta innebunitoare de portocale si scortisoara clar nu ma pot abtine trebuie sa sar sa ma invart sa ametesc si sa ma amestec
cum recunosti un prieten, cu care te-aduni pentru ca cica te asemeni, ceva din mine a recunoscut ceva in ploaia asta nebuna. nebunia mea s-a intalnit cu nebunia ei si pentru ca le despartea un geam alergau una pe langa alta de-a lungul lui, inainte si inapoi, una in sus, alta in jos, vartej.
imi place ploaia. am agita si ma epuizeaza. imi vine sa ma alint printre cearsafuri proaspete sub crengile plesnind in geam si sa caut in palma urma iubitului absent.
gata, se opreste, ma trezesc.
Un comentariu:
ce ziceam despre disonanta? :) cred ca a dat cu virgula... ma bucur ca ne-am sincronizat din nou - mie imi vine sa topai in continuu, si mai adineauri vroiam sa te intreb: oare e normal sa simt fericirea inundandu-ma in fiecare zi, de ceva timp incoace?
aici nu ploua, dar doar faptul ca ai amintit de ploaie mi-a facut sa imi doresc si eu macar o ploicica :)
Trimiteți un comentariu