face parte din ciudatenia firii mele sa acumulez si sa alatur parti atat de contrastante incat ar parea practic ireconciliabile intr-o singura persoana. am fost mereu constienta ca daca sunt clasificata dupa ceea ce par la prima vedere, totalul personalitatii mele este trunchiat dureros si va trebui sa conving ca sunt ceva mai mult de atat, nu neaparat calitativ, ci doar ceva in plus "si altfel".
o gramada de probleme mi-am atras de aici. pe de o parte, am atras oameni care voiau doar acea particica pe care au vazut-o din prima la mine, motiv pentru care pe multi dintre ei nu i-am vrut eu, judecand simplist dupa principiul: "nu vreau unu care a iesit sa agate o pipitza care da din cur prin cluburi". evident, in cazul asta, pipitza eram chiar eu, dar asta nu-i o scuza! :) la fel am zis pas altora care vorbeau numai in neologisme si faceau trimiteri la mitologie sau la diversi filozofi si ca sa explice cum au strabatut drumul pana la buda. exagerez. astia niciodata nu ar fi putut vorbi de buda; nu e un subiect academic.
pe de alta parte, odata acceptat un x-ulica langa mine, a trebuit sa am mereu grija ce si in ce doze ii arat din mine, ca sa nu fuga omul mancand pamantul cand incepe sa se prinda, de exemplu, ca am o legatura foarte apropiata cu toti pomii din parc sau ca mica "filozoafa" incruntata cu apucaturi de lup moralist nu se imbraca tocmai ca o maicuta si daca mai scapa si intr-un club.... pe scurt, a trebuit intotdeuna sa depun efortul de a-mi gestiona contrariile firii pentru a ma "prezenta" publicului intr-o forma pe care sa o poata accepta.
judecand din perspectiva eternei rebele pentru cauza libertatii, ar fi trebuit sa sar ca arsa: "da de ce sa-mi pese mie ce zice lumea? sa creada ce-o vrea! ce ma doare pe mine cum ma vad Pasarel sau Bombonel? eu fac ce simt si sunt cum vreau bla bla bla, bla-bla, ta-ta!". pastram cliseele astea pentru "lume", ca adunatura de ochi si babe si vecini care chiar nu ma intereseaza, dar nu despre ei vorbeam, pentru ca nu pentru ei am facut vreodata vreun efort. ci pentru acei oameni care conteaza, pe care ni-i dorim aproape, sau mai aproape, in fata carora simtim nevoia sa fim noi, cu adevarat liberi, cu atat mai liberi cu cat ne permitem sa aratam mai mult din noi.
pentru toti acesti oameni mi-am petrecut juma' de viata strecurandu-ma. pic cu pic, cat sa nu se inece cu prea multa, prea nebuna, prea cuminte, prea rea, prea naiva, prea pretentioasa, prea impulsiva, prea visatoare, prea guraliva, prea rece, prea calda, prea copila, prea matura Irina.
si am ajuns ieri, intinsa in pat, cu o carte in mana si un zambet pe buze, sa ma simt atat de usoara. usoara cu mine insami. pentru prima data, la cei 27 ani ai mei, simt ca ma pot purta intr-o palma, ca pe o mica balerina alba, care intr-o continua pirueta se arata pe sine oricarei priviri vrea sa o cuprinda, vazandu-si in continuare de plutirea ei, fericita ca are o palma intreaga la dispozitie sa se invarta.
am 27 de ani si sunt senina. ma simt impacata cu mine insami, matura, sigura si increzatoare ca o femeie din categoria "30 de ani", dar ingenua, vesela si entuziasta ca un copil. inca doua contrarii care valseaza in mine, intr-un ritm pe care eu il aud, il stiu si-l simt atat de clar incat nu cred ca mai e rost sa filtrez ceva pentru cel ce va sa vina. ma va cunoaste dansand si daca il atrage ritmul si va prinde pasul va ramane cu mine. daca nu, nu! simplu.
o gramada de probleme mi-am atras de aici. pe de o parte, am atras oameni care voiau doar acea particica pe care au vazut-o din prima la mine, motiv pentru care pe multi dintre ei nu i-am vrut eu, judecand simplist dupa principiul: "nu vreau unu care a iesit sa agate o pipitza care da din cur prin cluburi". evident, in cazul asta, pipitza eram chiar eu, dar asta nu-i o scuza! :) la fel am zis pas altora care vorbeau numai in neologisme si faceau trimiteri la mitologie sau la diversi filozofi si ca sa explice cum au strabatut drumul pana la buda. exagerez. astia niciodata nu ar fi putut vorbi de buda; nu e un subiect academic.
pe de alta parte, odata acceptat un x-ulica langa mine, a trebuit sa am mereu grija ce si in ce doze ii arat din mine, ca sa nu fuga omul mancand pamantul cand incepe sa se prinda, de exemplu, ca am o legatura foarte apropiata cu toti pomii din parc sau ca mica "filozoafa" incruntata cu apucaturi de lup moralist nu se imbraca tocmai ca o maicuta si daca mai scapa si intr-un club.... pe scurt, a trebuit intotdeuna sa depun efortul de a-mi gestiona contrariile firii pentru a ma "prezenta" publicului intr-o forma pe care sa o poata accepta.
judecand din perspectiva eternei rebele pentru cauza libertatii, ar fi trebuit sa sar ca arsa: "da de ce sa-mi pese mie ce zice lumea? sa creada ce-o vrea! ce ma doare pe mine cum ma vad Pasarel sau Bombonel? eu fac ce simt si sunt cum vreau bla bla bla, bla-bla, ta-ta!". pastram cliseele astea pentru "lume", ca adunatura de ochi si babe si vecini care chiar nu ma intereseaza, dar nu despre ei vorbeam, pentru ca nu pentru ei am facut vreodata vreun efort. ci pentru acei oameni care conteaza, pe care ni-i dorim aproape, sau mai aproape, in fata carora simtim nevoia sa fim noi, cu adevarat liberi, cu atat mai liberi cu cat ne permitem sa aratam mai mult din noi.
pentru toti acesti oameni mi-am petrecut juma' de viata strecurandu-ma. pic cu pic, cat sa nu se inece cu prea multa, prea nebuna, prea cuminte, prea rea, prea naiva, prea pretentioasa, prea impulsiva, prea visatoare, prea guraliva, prea rece, prea calda, prea copila, prea matura Irina.
si am ajuns ieri, intinsa in pat, cu o carte in mana si un zambet pe buze, sa ma simt atat de usoara. usoara cu mine insami. pentru prima data, la cei 27 ani ai mei, simt ca ma pot purta intr-o palma, ca pe o mica balerina alba, care intr-o continua pirueta se arata pe sine oricarei priviri vrea sa o cuprinda, vazandu-si in continuare de plutirea ei, fericita ca are o palma intreaga la dispozitie sa se invarta.
am 27 de ani si sunt senina. ma simt impacata cu mine insami, matura, sigura si increzatoare ca o femeie din categoria "30 de ani", dar ingenua, vesela si entuziasta ca un copil. inca doua contrarii care valseaza in mine, intr-un ritm pe care eu il aud, il stiu si-l simt atat de clar incat nu cred ca mai e rost sa filtrez ceva pentru cel ce va sa vina. ma va cunoaste dansand si daca il atrage ritmul si va prinde pasul va ramane cu mine. daca nu, nu! simplu.
Un comentariu:
Am un articol o carte....poate ai trecut prin el...!nu stiu! Oamenii mereu judek un om,la fel k si o krte!dupa o coperta,dupa acel exterior,kre se vede....dar gresesc!Stii d kte ori m-am lovit d aceasta kestie,.....si ink ma lovesc! O poza....o kestie...o privire....si deja bla bla sa t citez un pik!:d sau plagiez! nu ma dai in judekt da? Dar...kiar ma doare undeva...sa nu spun unde...knd oamenii vb!ma lasa indiferent...sunt rai,si ce nu pot avea.....ia think ce fac?
Intrebare....unde iti e lokul tau?l-ai gasit? in club sau intre copacii din park?intre randurile triste de acs,in patul tau cu catelul martian? unde te simti u cel mai bine in persoana ta! unde zambesti fara sa vrei.....unde totul e ok?!
Trimiteți un comentariu