bomboana amara

sindromul bomboanei amare. este o reactie psihica de disconfort resimtita atunci cand un individ primeste laude, recompense sau aprecieri nemeritate. desi a reputat un success, faptul ca la baza lui a stat o minciuna sau un act incorect afecteaza modul in care este receptat de catre individ. starea resimtita este de fapt de tensiune, in loc sa fie de bucurie, iar efectul asupra stimei de sine este invers asteptarilor.

va incearca senzatia ca stiti aceasta stare? ei, sa nu va mire ca e doar o senzatie vaga, pentru ca daca intr-adevar ati trecut prin asta, intamplarea a fost cel mai probabil cu mult timp in urma, in anii copilariei. sindromul bomboanei amare este specific copiilor si dispare odata cu maturizarea. :)

nu ma pot abtine sa nu zambesc. amar.

mi-am adus aminte de chestia asta ca raspuns la o intrebare retorica. se pare ca mintea mea functioneaza dupa cum vrea muschiul ei, total independent de sugestiile mele mai mult sau mai putin subtile – cand am nevoie de raspunsuri se uita lung (si cu capul putin inclinat inspre dreapta, parca o vad...), iar cand ar trebuie sa asculte in tacere, se trezeste facand conexiuni.

cum a putut? asta era intrebarea. niciun raspuns asteptat.

gandindu-ne la cel ce ne-a mintit, nu ne putem abtine sa nu-l tragem la raspundere pentru propriile noastre asteptari. ne-am fi asteptat ca ceva in el sa-l fi oprit sau macar sa-i fi pus bete-n roate, sa il fi zgariat, sa se fi agatat de constiinta lui cu unghiile… ne punem in locul lui (chipurile) si uimirea noastra creste si mai tare. “cum-a-pu-tut? vai, eu… eeeeeeeeeeeeeeu as fi intrat in pamant de rusine daca as fi facut asa ceva!” din exercitiul de simulare, rezultatul e mereu asta. daca ne trece insa prin capsor sa facem un alt exercitiu, de amintire, am constata cu surpriza ca “in locul lui” ne-am purtat exact la fel!

Ok..ok.. hai sa nu generalizez. vorbesc in numele meu de acum.

ce gandeam cand el ma privea cu drag si nu inceta sa se minuneze de cat de buna si speciala si iubitoare si extraordinara e iubita lui, iar eu, iubita cea ca nimeni alta, tocmai ma intorsesem de la celalalt? mi-era rusine de mine? simteam nevoia sa ma uit in pamant? realizam macar ca traiesc in minciuna? ma macina vreo disonanta? neah! un zambet sardonic era singurul care ma chinuia. trebuia sa il suprim, ca sa nu ma dea de gol, si imi era greu, in sensul asta! si in prostia mea –subliniez: prostia!!!!- inclinam sa cred ca “succesul” meu se datoreaza genialitatii mele. “clar, sunt geniala!” (btw, ati observat ca pseudo-geniul se manifesta mult mai simplu in malefic?) nici urma de tensiune, nimic amar in toata chestia asta.

am ajuns sa cred ca de fapt constiinta este un mecanism manipulabil, o marioneta pe care o jonglam cum vrem noi astfel incat sa nu ne disturbe confortul psihilogic si buna parere despre sine. un arbitru legat fedeles care priveste meciul din tribuna. poate a incetat sa se manifeste plenar si neconditionat inca din copilarie. de atunci toate bomboanele sunt dulci.

slava Domnului, copilul din mine a reusit sa fie resuscitat la un moment dat. i-am ascultat inima cu urechea si mi-am dat seama ca poate fi salvat. si am vrut sa-l salvez! a avut probleme serioase cu fierea o vreme, de la atata amar, saracul, dar si-a revenit si a invatat sa se fereasca.

ma gandesc ca in fiecare dintre noi e un copil care abia mai respira. si avem de ales intre a-i da o mana de ajutor si a ne transforma in niste criminali. iar decizia depinde de curajul nostru de a ne re-cunoaste.