capra vecinului traieste

ce tampenie in capul meu! de cate ori aud de cate un cuplu care a reusit sa treaca peste o perioada dificila sau sa se impace cand totul parea pierdut, am senzatia cretina ca eu sunt o fraiara, pentru ca eu nu am reusit asta! loser.
si imi aduc aminte ca la un moment dat intrasem intr-o competitie muta cu o tipa; fiecare cu relatia ei, fiecare criticand-o pe a celeilalte, invidii nerecunoscute, bucurii macaste ca boleste si capra vecinului... chestii de genul asta. sincer, foarte sincer, nu aveam nimic de invidiat in respectiva relatie, asa ca nu calitatea ei era obiectul competitiei noastre. ci rezistenta ei! stupid intr-adevar, dar existenta relatiei devenise scop in sine. iar cand a mea s-a destramat m-am simtit usturator infranta. eu nu am putut! altii da! ei sunt impreuna si acum, dincolo de tot si de toate! eu n-am fost in stare!

asta a fost acum cativa ani. intre timp am schimbat lentilele si optica s-a modificat. daca mi-ar pasa catusi de putin de oamenii aia, cu siguranta i-as compatimi pentru faptul ca au ramas impreuna. dar nu-mi prea.

de criticat nu mai critic pe nimeni. ma precipit eu uneori ca "nu inteleg si nu inteleg cum sa vrei sa ramai intr-o asemenea relatie", dar am invatat sa respect deciziile oamenilor. si daca ma uit putin in urma ma vad si pe mine pe aceeasi pozitie si imi dau seama ca nici pe mine cea de atunci nu ma inteleg. nici atunci nu ma intelegeam cred, dar ma acceptam.

si daca eu am reusit sa ies din relatii urate si altii nu, sincer nu cred ca exista nici merit si nici vina aici, indiferent de ce parte a problemei ne-am uita. nu am fost eu femeia puternica si hotarata care stie ce vrea si pleaca fara sa priveasca in urma cand nu primeste. nici pe departe. eu am fost doar norocoasa ca sursa nefericii mele m-a parasit! uneori lui Dumnezeu ii e mila de astia prosti tare, ca mine asa, care nu sunt in stare sa se rupa de ceea ce le face rau si atunci intervine El si ii da raului altceva de facut, sa o lase pe proasta in pace. :) deci n-am niciun merit.

vina? pentru faptul ca relatia mea s-a terminat si eu, spre deosebire de altii (altele, de fapt) n-am fost in stare sa o salvez... ei, daca as fi ramas la stadiul in care scopul era sa fiu cu individul ala, no matter what, atunci da, sunt vinovata. clar puteam sa il tin langa mine daca insistam. mort, copt, nu conteaza, langa mine ramanea! intre timp insa mi-am amintit ca scopul meu este sa fiu fericita. si asta schimba totul.

oamenii se despart. asta e! nu? unii se impaca, altii nu. nu imi reprosez ca s-a terminat, nu am sentimentul ca puteam sa fac mai mult... dar tot nu pot, de cate ori aud de cate un cuplu care a reusit sa treaca peste o perioada dificila sau sa se impace cand totul parea pierdut, sa nu ma gandesc ca si noi am fi putut fi acum impreuna. eu si el, cel care de fapt n-a existat niciodata.