o piatra de ajutor

am aflat si eu recent ca intr-o anumita perioada, implicata fiind intr-o anumita relatie (pe care, ce-i drept, n-as pune-o la panoul de onoare) inspiram unei prietene apropiate nici mai mult nici mai putin decat mila. si s-a trezit acum, la cateva luni de cand i s-au estompat nobilele sentimente, sa-mi spuna. si nici macar acum cu bune intentii, ci pentru ca am enervat-o eu cu niste comentarii ceva mai greu de digerat.

astazi am fost la coafor. analizandu-mi fugitiv parul, domnisoara coafeza a tinut sa remarce ca am o culoare foarte "ciudata". bun, o schimbam! si in mai putin de o ora s-a dus pe apa sambetei blondul meu chinuit, obtinut cu multe stradanii si cu sacrificii vizibile pe la varfuri. in timp ce-mi admira noua culoare, ca doar na... buna, rea, era opera ei!, aceeasi domnisoara a simtit ca este momentul sa fie sincera: "sa stiti ca de fapt culoarea pe care o aveati era foarte urata."
:)

de ce ii apuca pe toti sinceritatea atunci cand nu mai serveste la nimic???
n-am pretentii de la o coafeza care ma vede pentru prima oara in viata, dar cand vine vorba de prietenii mei ma astept la o doza mai mare de transparenta a gandurilor, chiar si a celor pe care cred ei ca nu mi-ar placea prea tare sa le stiu.

citeam de curand ca uneori Dumnezeu permite oamenilor sa ne spuna lucruri "urate" tocmai pentru a ne deschide ochii, pentru a ne face un bine, fiindca doar asa ni se da posibilitatea sa ne vedem niste defecte de care altfel nu am fi devenit niciodata constienti. invatamantul de tras de aici ar fi ca nu trebuie sa ne grabim sa ii desconsideram pe cei ce ne "jignesc" sau ne aduc reprosuri, ci sa ne gandim ca un sambure de adevar poate exista sub coaja dura. si e spre binele nostru sa-l cunoastem. ar fi mai intelept sa ne delimitam de neplacerea momentului si sa gasim curajul de a privi in noi, prin crapatura deschisa de cuvintele ce ne-au lovit, sa mijim putin ochii pana se obisnuiesc cu intunericul si apoi sa incercam sa facem lumina.

am plecat la drum inarmata cu o lanterna. speolog amator. coborata cu pasi sovaitori in propria-mi pestera, ma gandesc ca orice spartura in zid, facuta pe dinafara, ar fi o raza de lumina pretioasa. mi-ar prinde bine un ajutor. deci, dragii mei prieteni, luati piatra si loviti! puternic si repetat, caci uneori sunt atat de prinsa in mine incat nu vad si nu aud nimic. insistati, va rog. stiti bine ca pe intuneric ma ratacesc adesea..