timpul adevarului

singura poezie pe care o mai stiu este asta:
"ca lacul inghetat, inert
la fel mi-e sufletul - desert.
si toate gandurile-mi tac.
icoana ta doar, neclintita,
sta ca o lebada impietrita
surprinsa de inghet pe lac."
:) poezioara.
scrisa acum multi ani de un prieten din adolescenta, dedicata iubitei lui de atunci. o adora.
iubita de demult este acum sotia lui. o alinta in continuare. cu "fa proasto" cel mai des. iar bataile si injuraturile tin loc de poezii.
imi vine sa rad, dar e trist.
e incredibil ce face timpul din om, sau ce face omul in timp. ce evolutii dramatice pot suferi oamenii! se schimba e putin spus, mai corect ar fi "se transforma". pentru ca uneori ajung sa nu mai pastreze nimic din ce erau la inceput. la inceputul iubirii, evident.
si atunci ma intreb... la ce bun mai stam atat sa il cautam, sa-l cantarim, sa-l masuram, sa-l testam, sa-l analizam, daca oricum peste un an, doi, cinci va fi cu totul altul? :) si cum se face oare ca 99% din transformari sunt unidirectionale? in rau.
asa stand treburile, inevitabil apare alta intrebare - este posibil sa ajungi sa cunosti cu un om? poate doar daca esti inzestrat cu o receptivitate aparte, dublata de capacitatea de a tine ritmul cu dinamica lui. evident iti mai trebuie timp, vointa si rezistenta.
pot sa spun acum ca nu am cunoscut niciodata pe cineva. am vazut oameni, dar nu i-am cunoscut. insa din ne/ fericire am vazut destul ca sa pot anticipa ce as fi ajuns sa cunosc si suficient cat sa realizez ca nu pierd nimic.
si ma uit in urma si zambesc gandindu-ma cat as fi regretat poate ca l-am pierdut pe X sau pe Y, daca nu as fi ajuns sa ii vad si dupa ce au terminat de recitat poezia.